Reporter: În 1999 ați editat volumul Irecuperabilii cu o interesantă grafică a coperții. Câtă atenție trebuie să acorde autorul copertelor și titlului unei cărți? Cât de mult contează aceste detalii în ansamblul operei?
M.M. Loviște: Un nume inspirat și o grafică rezonabilă cresc valoarea cărții și pofta cititorului de a o lectura. Coperta și titlul operei pot fi o veritabilă carte de vizită a celui ce a scris-o. Până la urmă, conținutul este cel care decide valoarea lecturii. În ce mă privește, mizez totul pe conținut și mă străduiesc pentru o grafică de care să nu mă rușinez.
R.: Ce v-a determinat să alegeți această narațiune? De ce Irecuperabilii?
M.M.L.: Această carte am gândit-o cu douăzeci de ani înaintea editării ei din 1999, adică undeva prin 1979, pe vremea când eram în ultimul an de studenție. Mă întorceam în vacanța de iarnă cu valiza în mână, bucuros să-mi revăd părinții. În fața porții am găsit încolonate două care mari cu boi înjugați, încărcate cu porumb de munte, iar, deasupra, trei saci umpluți cu mălai. În poartă stăteau rânjind primarul comunei, milițianul, pândarul și omul de serviciu al sfatului popular. Confiscaseră, în ajunul sărbătorilor de iarnă, tot porumbul și mălaiul pe care-l mai aveau părinții mei, pentru că refuzaseră să presteze cele douăzeci și cinci de zile de clacă anuale în folosul C.A.P. STEAGUL ROȘU Boișoara. Mama își jelea toată munca de un an, în timp ce capii comunei râdeau de ea. Imaginea m-a marcat pentru tot restul zilelor. A fost și o ocazie să experimentez personal că nimic nu e mai chinuitor pe lume ca foamea. După căderea comunismului am scris acest volum Irecuperabilii pentru părinți, pentru săteni, pentru românii mei. Am scris-o cu bucurie, fără patimă, răzbunare sau ură. Am vrut ca cei care vin din urmă să afle tot răul făcut țăranului român de orânduirea comunistă într-un ținut atât de frumos, unde mi-a fost hărăzit să mă nasc.
R.: Cum ați caracteriza în puține cuvinte volumul Irecuperabilii?
M.M.L.: Volumul Irecuperabilii apare, ca, de fapt, întreaga mea operă, sub deviza rezistență prin literatură. Acest lucru reprezintă pentru mine un fel de a fi, totul sau nimic.
R.: În ultimele două decenii în literatura română se vehiculeză faptul că nu se mai poartă și nu este la modă să scrii despre țărani, întrucât subiectul pare ușor desuet, după tot ce au scris Coșbuc, Agîrbiceanu, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu sau Marin Preda. Nu mai există substanță, nu mai sunt țărani, secetă totală. Subiectul ar fi în acest sens epuizat, demodat, expirat. A scrie despre țărani în 1999 sau acum pare doar un curaj nebun din partea oricărui scriitor. Aș dori să comentați.
M.M.L.: Nu cred că în artă există un subiect epuizat, demodat sau expirat. Un înaintaș spunea că știința ar fi oarecum limitată în comparație cu arta, unde creația artistică nu cunoaște limite și are capacitatea de a înconjura pământul de nenumărate ori. În literatură nimeni și nimic nu poate opri forța creației. Cel mai mare artist e chiar Dumnezeu‒Atotcreatorul. Noi ceilalți suntem creatorii cei mici, hărăziți tot de El cu darul creației.
Sunt foarte multe de povestit despre oamenii din Loviștea natală, acest Paradis oferit nouă de Dumnezeu și transformat în Iad de comuniști. Aici natura e primitoare și dătătoare de viață. Localnicii sunt prietenoși, generoși, înțelegători și minunați povestitori. Și duc o viață deloc ușoară. E greu să ții pasul cu ei, pentru că oamenii munților se trezesc din viul nopții, își hrănesc și adapă animalele, apoi le înjugă la care grele trase de boi cuminți și pleacă la munca lor, unde trudesc până spre seară. Adorm repede, odată cu animalele lor, pentru că a doua zi, dis-de-dimineață, o iau de la capăt. Sâmbăta e ziua când se întorc mai devreme, ca să-și curețe casele, grajdurile, grădinile, pregătindu-se pentru ziua sfântă de duminică. Atunci se primenesc în straie curate, pentru a nu lipsi de la Sfânta Liturghie a duminicii în biserica lor neîncăpătoare. După prânz, se strâng în vatra satului la horă, unde horesc până spre seară, însă cu gândul la o nouă săptămână grea de muncă. Acești oameni năpraznici ai muntelui nu cer nimic de la nimeni, întrucât ei au tot ce le trebuie de la Domnul. Poate cineva să nu-i iubească?
R.: Cum au primit loviștenii dumneavoastră cartea Irecuperabilii?
M.M.L.: Viața de autor m-a purtat prin lume de la simple lansări de carte la festivaluri internaționale de literatură. Am dus cartea în Loviște la un an de la editarea ei. Vă mărturisesc că niciodată și nicăieri nu am întâlnit atâta interes, o atmosferă mai caldă, o bucurie atât de copleșitoare care să scalde fețele celor prezenți, o iubire pornită din adâncul inimii. Cei mai mulți dintre săteni deja o citiseră și abia așteptau să o comenteze. Între ei mai erau și câțiva dintre eroii supraviețuitori ai celor trei nuvele: Teodora, Întoarcerea și, desigur, nuvela Irecuperabilii, care poartă și titlul cărții. M-au primit ca pe un adevărat eliberator, dar în felul lor. Mai întâi bărbații, care mi-au strâns mâna, îmbrățișându-mă bărbătește, de-mi pârâiau oasele. Femei de toate vârstele îmi sărutau obrajii, mângâindu-mă ca pe propriul lor frate. Apoi s-au pornit să povestească, de parcă o scriseseră ei. Știau tot ce au făcut, dar și ce n-au făcut. Erau convinși că tot ce scrisesem eu li se întâmplase lor. Eu nu mai contam, pentru că eram unul de-ai lor. Acum doar ei erau cei importanți, iar lumea devenise neîncăpătoare pentru cei care se trezesc din viul nopții și se culcă odată cu găinile. Niciodată și nicăieri nu am fost mai fericit!
