Orașul ultimei eclipse – după 20 de ani

În sala mică a palatului Cortocioaia domnește o atmosferă apăsătoare. Ultimii sosiți își caută cu înfrigurare locuri libere, dacă s-ar putea, printre scaunele rămase încă neocupate din spate. Se evită cu predilecție primele locuri, pentru că românul, de când e român, știe bine că niciodată nu trebuie să stai în spatele calului și în fața șefului.

Șică Holban face prezența guvernului fără nicio tragere de inimă. A petrecut toată noaptea într-o cabană „conspirativă”, doar cu câțiva prieteni de familie. Cu pandemia asta, e mai rău ca în vreme de război. Trebuie să se ferească de prostime mai abitir ca de un șarpe veninos. Tupeiștii ăștia de jurnaliști nu te scapă o clipă din ochi. Stau ascunși prin te miri ce ca să te poată filma și să-ți râdă în nas; sau să te șantajeze, de s-o putea. A ieșit din vilă prin accesul din spate, pe unde ies de regulă menajera și bucătăreasa, îmbrăcat într-un halat de bucătar, cu tot cu bonețică și mască pe figură. Era de nerecunoscut când s-a urcat într-un hârb de mașină care să-l ducă la destinație. Acum tușește înecăcios, iar gâtul îl ustură cumplit din pricina țigărilor și a berilor prea reci, că lui așa-i plac. N-o bea, dacă nu-i amorțește mărul lui Adam când înghite. Să fie nemțească și la halbă, ca să-i rămână spuma pe gură. Așa s-a obișnuit de mic.

La efectuarea prezenței îl ajută energic Roli Țurcan. Ea a dormit bine, că nu pierde nopțile la paranghelii. Nu are timp nici să mănânce. Ia cina la pachet de la bufetul guvernului. E ieftină și consistentă. De ce să gătească doar pentru ea. De când sosește acasă și până trebuie să ajungă iar la guvern, aleargă pe net, căutând să afle ce face și desface dușmanul pesedist. Și ea e dezgustată de viclenia jurnaliștilor, care-i pun pe ecran mereu filmul ăla, când o lustruiește pe dors pe Nuți, cea din vremea lui Băsănescu. Dar nimeni nu-i știe greutățile ei de atunci, când trebuia să mănânce o pâine și să se pună bine cu stăpâna inelelor. Acum e altceva. E pe picioarele ei și vrea să-i arate prim-ministrului Șică toată disponibilitatea, chiar dacă-i mai scurt ca ea cu un cap. Observă că șeful ei e cumplit de obosit. Abia poate ține ochii deschiși. În zece minute trebuie să intre președintele. El nu suportă întârzieri sau să intre cineva după el. Asta nu se poate. Odată se supără și aruncă cu ce-i vine la mână după tine, fie cu pardesiul, cu sacoul, la o adică și cu pantoful. Și poartă patruzeci și șapte la picior. Cu cravata nu. Ce să facă un președinte fără cravată. Mai poate fi el președinte?!

Mai sunt cinci minute până când trebuie să intre Kall von Ionis și lipsesc încă trei miniștri. Neluț Porcanu de la Sănătate, Vella Ceau de la Interne și Florinel Scârț de la Finanțe Publice, care tocmai ce intră pe ușă cu smocul de păr de pe creștet vâlvoi, ca un samurai în mizerie, gată să-și facă harakiri. Apare o mână, apoi se strecoară militărește Vella Ceau, într-o strălucitoare geacă din piele întoarsă și, desigur, o cravată mov, cu nodul mic, legat strâns.

Consilierul prezedințial anunță că președintele urmează să intre peste un minut.

Liniștea din sala mică a palatului e spartă de Imnul Național prin difuzorul din perete dat la maxim, ce sparge și auzul miniștrilor care se sperie de situația neașteptată. Filomița Hanisie de la Educație și-a vârât adânc degetul arătător de la ambele mâini, înfundându-și brutal urechile. Violenta Casandra de la Muncă și Protecție Socială tremură și plânge ca un copil căruia Moș Crăciun a uitat să-i aducă daruri.

Ușa se deschide. În cadrul ei, din cap până-n picioare, e chiar el, Kall von Ionis în persoană, cu creștetul atingând parcă pragul de sus. Guvernul e în picioare, difuzorul urlă, pocnind mințile miniștrilor, iar ochii mari și tăioși ai bravului om de stat scrutează chipurile livide ale celor care azi trebuie să-i dea socoteală. În sfârșit, muzica se oprește la fel de brusc cum a și început. Întreaga audiență se așază timidă. Domnul președinte rămâne în picioare solemn și tăcut. Trece un timp și încă unul până ce reușește să spună protocolar bună ziua. Secundele se scurg, făcându-se minute, pe când uriașul președinte prinde a vorbi.

– Domnule prim-ministru, doamnelor și domnilor miniștri, fiți responsabili!?

Se oprește brusc, privind clipe întregi undeva deasupra guvernului, într-un punct știut numai de el. Apoi reia încet, cu pauze lungi.

– Purtați masca de protecție. Mențineți distanța de protecție de 1,5 metri față de ceilalți. Limitați deplasările care nu sunt necesare. Respectați măsurile de igienă.

Acum face o pauză lungă, privind iarăși spre guvern, după care se hotărăște să încheie.

– Continuați să fiți responsabili. După încă o pauză mare, respiră ușurat.

– Aveți dreptul la o singură întrebare, numai dacă este necesar, încheie rar și în opintiri.

În sala mică a palatului se lasă o tăcere de mormânt. Când și când se aud doar oftaturile Violentei Casandra de la Muncă și Protecție Socială, sub privirile disperate ale prim-ministrului Șică Holban, căruia i-a sărit toată oboseala acumulată de la paranghelia de aseară. Își drege pedant vocea oficială, strigând președintelui prin mască.

– Domnule Președinte, guvernul și partidul nostru au înțeles pe deplin tot ce vor avea de făcut duminică la votare pentru a câștiga alegerile care ne așteaptă. Orientările dumneavoastră vor deveni cheia succesului nostru. Să ne trăiți, domnule președinte, încheie sigur pe sine Șică, în timp ce sala aplaudă în picioare.

Deodată ușa se deschide. În prag apare figura jovială a lui dom Gelu, șeful K.G.B.T.-ului, sponsorul principal al partidului, singur stăpânitor al Orașului ultimei eclipse. Președintele Kall von Ionis salută militărește în direcția patronului și în ropotul nesfârșit de aplauze al asistenței ministeriale.

Orașul ultimei eclipse – fragment

Uşa se deschide. În prag se iveşte dom’ Gelu. E un ins la patruzeci de ani, de statură mijlocie, cu o chelie pronunţată şi o faţă rotundă ca o minge. O burtă respectabilă se revarsă peste cureaua lată a pantalonilor. Îl fixează pe oaspete cu nişte ochi jucăuşi şi iscoditori.

– Oh, scuză-mă, maestre! Te-am făcut să aştepţi… Oamenii de artă nu trebuie să aştepte niciodată. N-am avut încotro. Hans e de vină. Ne trimite un nou transport, unul special pe care va trebui să-l primesc chiar eu. Pofteşte, te rog, în biroul meu! îl invită prieteneşte patronul.

– Nu trebuie să vă faceţi probleme din cauza mea, dom’ Gelu! Eu ştiu să aştept oricât. Arta cere jertfe! Şi eu i le dau. Anul trecut am aşteptat aproape şase ore în camera de oaspeţi a Voltcrinului şi tot n-am renunţat. De două ori m-a amânat dom’ Calu, managerul societăţii. Până la urmă tot m-a primit. Ehe, dumneavoastră nu ştiţi! Chinul naşte capodopera la noi, la scriitori, mărturiseşte Tase cu oarecare mândrie personală.

Cum trece pragul biroului, totul se schimbă. Canicula dispare ca şi cum n-ar fi fost. Aerul condiţionat îi răcoreşte întreaga fiinţă. Pe o masă lungă, de culoare închisă sunt aşezate două pahare şi o sticlă cu Coca-Cola. E rece şi bună.

– Ţi-o fi sete… Destupă sticla! îl îndeamnă gazda.

– Sunteţi prea amabil, zâmbeşte oaspetele, pofticios.

Bea pe nerăsuflate lichidul negru din paharul mare de cristal. Îl goleşte până la ultima picătură. Priveşte apoi recunoscător spre binefăcătorul său. Aici, în camera încăpătoare e altceva. Nu-i pasă de căldura de afară. Coca-Cola e la discreţie. Asta da viaţă.

– Ia zi, domnule, ce te aduce la mine tocmai pe zăpuşeala asta? se preface că n-ar pricepe proprietarul clădirii.

– Ei, parcă dumneavoastră nu bănuiţi! Am terminat manuscrisul. Ştiţi vechea poveste. Nu pot să-l tipăresc…

Telefonul sună prelung. Gelu Dumitriu ridică receptorul, făcându-i cu ochiul vizitatorului, într-un gest de amiciţie.

– Alo! Da! Eu sunt. Ce accident?! Şoferul a scăpat? Da. Aud. Nu sunt morţi? Nici răniţi? Asta e bine! Ascultă, Vasile, faceţi rost de o macara. Nu puteţi?! Poliţiştii fac pe nebunii?! Dă-mi-l pe comandant!

Patronul face o pauză, privindu-l pe Tase, care goleşte însetat un alt pahar. Îl încurajează cu un zâmbet abia schiţat în colţul gurii.

– La telefon Gelu Dumitriu. Cu cine am onoarea? Cum care Dumitriu!? Şeful K.G.B.T.-ului, domnule căpitan! Dumneata nu mă cunoşti? Ce spui?! A, nu te interesează! Bine, domnule!… Lasă, c-o rezolv altfel… se înnegurează omul de afaceri trântind receptorul în furcă.

Apucă hulpav celularul, formând un alt număr.

– Alo! Gelu sunt! Ce faci, dom’le colonel? Ai zis că treci pe la mine! Vezi că ţi-am păstrat geaca aia din piele. Da, da, aia de ţi-a plăcut. Vino când vrei. Poimâine apare un nou transport. Pe la doiş’pe. Da, vino cu doamna. Poate-şi alege ceva. Auzi, vezi că ai un căpitan. Unul care-mi tot bagă beţe-n roate. Mi s-a răsturnat un autotren. Nu, nu sunt victime. Aproape de kilometrul trei. Te aştept să treci cu doamna. Da, oricând vrei! Hai noroc! mai spuse proprietarul, mulţumit de cum s-a încheiat discuţia.

– Nu vă rezistă nimeni, dom’ Gelu! M-am convins! exclamă admirativ scriitorul.

– Un cretin de căpitan, domnule! Face pe nebunul. Ce-o fi crezut el?! Că e buricul pământului? Dacă a văzut că nu sunt morţi şi răniţi, să-i fi lăsat în pace. Să nu stagneze producţia. Eu am grijă de oraşul ăsta! Nu pot să mă împiedic de un căpitan.

– Sunteţi mare, dom’ Gelu! nu se poate abţine oaspetele. I-am zis şi soţiei. Am scris o carte trăsnet. Va face furori printre scriitori. La sfârşit de an o să fie premiată cu siguranţă! Dom’ Gelu mă va ajuta s-o public. Nici un alt sponsor nu merită s-o atingă! Ce să vă mai spun?! Am uitat şi de căldură şi-am alergat într-un suflet la dumneavoastră, la K.G.B.

– Bine, maestre, sunt încântat! Dar ai omis să adaugi un T. la iniţialele societăţii mele. K.G.B.T., pricepi?

– Îmi cer iertare. Aveţi dreptate. Mereu mă încurc la prescurtări. Dar am o scuză: niciodată n-am ştiut cum se traduce. K.G.B. e mai uşor de ţinut minte. Ştiţi, serviciul de spionaj bolşevic. Te înfiori numai când…

– Cunosc, maestre, nu-l lasă să termine Dumitriu. Intenţionat l-am ales! Să tremure fiscul şi garda financiară. Să-mi ştie de frică toată lumea!

– Dar tot nu mi-aţi spus ce înseamnă? nu se lasă Tase.

– Ei, pe cât e de complicat, pe atât e de simplu. M-am luat şi eu după reclamele astea de la televizor. N-ai văzut? “Sunt fierbinte, vino acum! Ard, vino să mă stingi!” Atunci ce mi-am zis?! Ia să găsesc şi eu una! Şi-am găsit! Mi-am adus aminte ce spunea bunica pe vremuri. “Maică, cauţi, găseşti, bine trăieşti!” Ca să şochez, eu le-am prescurtat. Acum iniţialele alese de mine sunt emblema oraşului! Doar Voltcrinul se mai compară cu mine. Numai că acolo statul a pompat bănet, maestre! Eu am ridicat K.G.B.T.-ul din nimic. Am ştiut ce-i trebuie românului şi i-am dat! Nu vezi că vă îmbrac de jos până sus şi de sus până jos pe toţi? Crezi că-i treabă simplă să echipezi ditamai oraşul?

– Aşa e, suspină Tase, mijindu-i o lacrimă în colţul ochiului. Nu există om ca dumneavoastră, cât ai căuta! Eu mereu m-am întrebat. De ce nu vă depuneţi candidatura la viitoarele alegeri? Ca să nu spun că, pentru noi, sunteţi ca un primar! Sau credeţi că funcţia de prefect nu v-ar prinde?! şuieră condeierul aprins ca o vâlvătaie.

– Prostii, dom’le! Ce să caut în parlament? Să crape oraşul? Să rămână dezbrăcat? Păi, eu îmbrac şi parlamentul, dacă chiar vrei să ştii! Senatorii şi ăştia din camera deputaţilor nu vin tot la mine? Vin, vai de capul lor, mototoliţi, murdari, cu izmenele-n vine şi pleacă la patru ace. “Să trăiţi, dom’ Gelu! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă!” Asta-i toată plata. Şi se duc. Se duc să voteze legi. Că au treabă.

– Mă iertaţi că sunt indiscret! În ce partid v-aţi înscris, dom’ Gelu, că trebuie să aveţi şi dumneavoastră unul, întreabă avid scriitorul, dând pe gât un nou pahar cu Coca-Cola.

– Asta-i altă prostie, răspunde îngăduitor patronul. Ce treabă să am eu cu partidele lor? Nici ei n-au treabă cu ele. Doar de ochii lumii. Până-i alege prostimea. Ia să vezi, când vin să-i îmbrac. Ţi-e mai mare dragul! Se pupă ăi de la P.D.S.R. cu ţărăniştii, de zici că nu s-au văzut cu anii! Ş-amândoi plâng pe umerii liberalilor. Îi mai îmbărbătează ai lu’ Vadim! La urmă, încing un chiolhan până dimineaţa. Eu nu le permit să se certe în faţa mea.

– Nu vă supăraţi că vă spun, încearcă Tase să-l contrazică, am văzut eu la televizor cum s-au încăierat în sala de şedinţe cei de la P.D. cu doi ţărănişti. Pe viu, dom’ Gelu! Nu era trucaj! I-au învineţit un ochi şi unuia din U.D.M.R. Ar fi înjurat în ungureşte. L-a auzit tot Vadim!

– Da’ credul eşti bătrâne! N-auzi, că numai de ochii lumii! Să-l înşele pe alegător, ca să vină la urne şi peste patru ani. Să creadă că, de-l alege pe ăla sau pe celălalt, o să fie mai bine. Cum dau de putere, gata. S-a terminat cu alegătorul! Încep grijile. Unde doarme senatorul, cât munceşte premierul, ce mănâncă deputatul, cât trebuie să câştige ministrul şi la câte maşini de teren are el dreptul. Care are gardă de corp, care nu. Pricepi, maestre? Hai, că nu e greu!

– Şi opoziţia? întreabă încurcat oaspetele.

– Vezi, aici e şmecheria, omule! Opoziţia are şi ea ciolanul ei, dar mai aşa. Trebuie să ţină alegătorul treaz. E rolul ei să nu-l lase să doarmă! Să-l chinuie ca pe hoţul de cai în toţi aceşti patru ani. Până-l hipnotizează. Îl ţine aşa până după alegeri, când o altă opoziţie reia ciclul îngheţ-dezgheţ al alegătorului. Eu ştiu de la ei! La mine vin ca la spovedanie! Nu eu îi îmbrac?

– Ai dracului, deştepţi sunt dom’le! izbucneşte autorul de literatură. Mai deştepţi ca noi, ăştia de ne jertfim pe altarul artei. N-aş fi crezut!

Telefonul sună din nou întrerupându-le discuţia. Stăpânul clădirii ridică receptorul cu un aer plictisit.

– Da… A, doamna inspector general! Sărut mâna! Nu înţeleg… Câte? Trei? Nu? Patru toalete. Acum am înţeles. Veniţi şi cu doamna ministru? E în regulă! Da. Nu vă faceţi probleme, doamna inspector general! Poate să-şi aleagă orice! Da, avem şi lenjerie intimă. Sunt franţuzeşti! Sigur ultimele modele! V-aştept. O clipă, doamna inspector general!… Aţi rezolvat problema cu profesorul de fizică din Cotu-Văii? Nu contează; în oraş să fie! Auziţi, dar cu puştii ăia cu examenul de capacitate? Da. Au fost admişi! M-a rugat directorul spitalului. Zice : Dom’ Gelu, e copilul meu! N-are ţinere de minte. Ce să-i fac? În rest, e băiat bun! Copil de doctor, doamna inspector general! Să facă şi el măcar liceul. L-o băga tată-său undeva. Bine! Pe mâine. Săru’ mâna, doamnă inspector general!

În încăpere se aşterne tăcerea, timp în care vizitatorul îşi toarnă o nouă porţie de Coca-Cola. Celălalt îşi notează ceva în agenda de lucru de pe biroul său.

– Vezi, aici e ca la Gara de Nord, maestre! rupe tăcerea patronul. Sună toată lumea! Şi toţi vor să-i rezolv repede. Acum un an, ce mi-am zis? Hai să fac şi eu un pustiu de bine cu amărăştenii ăia din Adâncata! Le-am dus şi lor o ţoală să pună pe ei. De atunci, primarul m-a tot sunat. Să le fac onoarea să trec pe la ei. Mi-am călcat pe inimă şi-am acceptat. Să nu creadă că ţin nasul pe sus. Şi m-am întins prea mult, până noaptea târziu. Şi-am cam băut. Dar eu respect legea, dom’le!… Nu conduc cu băutura în cap… Îmi zice primarul: “Dom’ Gelu, ne iertaţi că n-avem cameră de oaspeţi. Da’ am aranjat! Dormiţi la gazda domnişoarei profesoare. Casă mare şi frumoasă! E curată şi îngrijită! Să nu vă faceţi griji…” Abia acasă profesoara de muzică mi-a spus ruşinoasă că într-o cameră doarme ea şi în cealaltă stăpânii. Zic: “Bine, dă-mi o ţoală, că dorm eu pe jos…” Era cald. Dar nu m-am înţeles cu fata. A plâns, până m-a convins să mă bag în patul ei. Ea s-a aşezat alături, pe un scaun. Nici n-am apucat bine să aţipesc că simt ceva cald lângă mine. Mahmur de băutură şi nesomn, strig la ea: “Bă, fată, ce faci? Fii cuminte! E necuvincios…” S-a pus iar pe plâns. Ţi se rupea inima, numai dacă te uitai! Că ea nu mai poate sta în Adâncata. S-a săturat de atâtea umilinţe câte îndură din partea Matildei, care e hâdă şi, pe deasupra, şi urâcioasă. Cine e Matilda? întreb eu nedumerit. Profesoara de desen şi fata parohului, îmi răspunde ea cu durere în glas. E putred de bogată. Se schimbă în fiecare zi cu altă rochie, ba chiar de două ori. I-a luat popa un pod întreg de haine, ca să-l ameţească pe Mişu, cel de matematică. El e cavaler. Şi e atât de frumos! Eu îl iubesc, dom’ Gelu! I-a spus Matilda că eu n-am decât două rochii: şi de purtare, şi de păstrare. Minte, că am cinci şi două fuste de catifea neagră. Îi bagă tot felul de prostii în cap băiatului, iar eu mă pierd după el! O să înnebunesc de durere!? Bine, fato! O să-ţi trimit eu câte rochii doreşti, dar acum taci! Lasă-mă să-nchid ochii. Ce crezi, domnule? O dată începe să mă îmbrăţişeze! Plângea şi mă săruta când pe un obraz, când pe celălalt! Şi era aşa de fierbinte, că m-a apucat şi pe mine o sfârşeală şi dracul ştie ce-am mai făcut! Dimineaţa, m-am luat de ea: Nu ţi-e ruşine? Sunt însurat! Vrei să mă faci de râs? Eu îmbrac un oraş întreg… şi nu se cade… Dar ţi-ai găsit! S-a pus iar pe plâns. A trebuit să o liniştesc. Să n-audă gazda. A tăcut. S-a jurat că nu s-a atins de mine! Iar ăla, oral, zicea ea că nu-l consideră sex… Vezi, maestre, Adâncata mi-a trebuit, Adâncata am găsit!

– Nu fiţi necăjit, dom’ Gelu! îl încurajează cu vădită prefăcătorie prozatorul. Fata o fi vrut şi ea să vă mulţumească. Şi eu cred că avea dreptate! Chestia aia orală chiar că nu e sex.

Tăcerea se aşterne din nou între cei doi bărbaţi aflaţi în încăperea spaţioasă a societăţii. Proprietarul apasă pe un buton fixat discret într-o margine a biroului său uriaş. Pe uşă pătrunde secretara. E toată numai zâmbete şi gropiţe-n obraji. Se opreşte primejdios de aproape de Gelu Dumitriu, riscând chiar să-l înţepe cu sânii ei drepţi, parcă prea drepţi. Se apleacă, şoptind la urechea acestuia micul său secret, atingându-i, ca din întâmplare, lobul urechii cu buzele-i frumos arcuite şi fierbinţi.