Privesc dealurile Loviștei cu spinări line și pajiști verzi, sub crestele munților. De-a lungul istoriei omenirii, frumusețea chipului a plătit mereu tribut. Știu bine acest lucru doamnele noastre. Și Loviștea-mi natală a plătit preț greu, atunci când, impresionată de peisajul divin al locului, Ana Pauker, trecând prin Boișoara, a hotărât pe loc colectivizarea forțată a satului; cei care s-au opus ‒ și au fost mulți care s-au opus ‒ au fost întemnițați și considerați irecuperabili.

Azi e duminică, aproape de prânz. Boișorenii ies de la biserică, trec drumul către căminul cultural, unde împreună vom comemora jertfa părinților ce s-au opus colectivizării forțate a Loviștei ‒ punctul de plecare al volumului meu de proză de ficțiune Irecuperabilii.

E forfotă mare, consătenii îmi strâng mâna în palmele lor mari cât cazmaua și pline de bătături. Degetele mi-au amorțit. Acum vin la rând femeile, îmbrățișându-mă părintește. Eu le împart bucuros exemplare din cartea mult așteptată, care să le săreze inima și să le ostoiască durerea după cei pierduți în cumplita încleștare din anii ’50 dintre lovișteni și trupele de miliție și securitate.

Cel mai în vervă pare a fi Victor Peperigeanu, unul dintre eroii cărții (prins cu numele real). Cartea o știe pe nevăzute, mai bine chiar decât mine, și întâmplările și le-a însușit toate. Lumea ascultă absorbită. Victor Peperigeanu povestește cu aplomb tot ce a pățit, dar și ce n-a pățit, așa cum a citit și recitit în carte. Consătenilor le place, aplaudă frenetic. Oamenii știu acum că domnii cei mari de la oraș vor afla tot ce au pătimit ei.

Strigătele lor se înalță deasupra Loviștei, umplând dealurile cu spinări line și pajiști verzi. Urcă apoi crestele munților, revăsându-se în talazuri uriașe peste pământ. Irecuperabilii de ieri se trezesc, iar vuietul lor năpraznic ajunge până în Belarusul de azi. O lume întreagă freamătă: O, Belarus, o, Belarus. Din depărtare ecoul răspunde…