Pe vremea când uceniceam în televiziune, patronatul de atunci a cerut imperios echipei includerea unei emisiuni religioase în program. Nimeni dintre realizatori nu și-a manifestat dorința de a prelua o astfel de emisiune. Veneam cu toții dintr-un regim ostil bisericii. S-a tras la sorți, iar ei au căzut pe mine.
Inițial, nu am știut de unde să încep. Majoritatea publicațiilor de specialitate erau greu accesibile. Nu aveam la dispoziție Google, Wiki, sau alte motoare de căutare. Eram doar eu cu Biblia, pe care aveam să o citesc de mai multe ori, neștiind atunci că ea urma să-mi ofere nenumărate subiecte și în viața de prozator.
Alături de lectura captivantă din Vechiul și Noul Testament, i-am cunoscut și pe slujitorii Domnului, dar și multe din năravurile acestora. Așa s-au născut Tainele Cununiei și multe pagini din romanul Orașul ultimei eclipse.
Sugerez autorilor în pană de subiecte să caute cu îndrăzneală în această zonă. Nu vor regreta. Până atunci, vă propun un fragment din nuvela Tainele Cununiei.
Fragment din Tainele Cununiei
Emma îşi consultă ceasul. E vremea să-l întâlnească pe paroh, slujba de vecernie trebuie să fie pe sfârşite. Ajunge la timp.
Popa e trecut de şaizeci de ani, dar în putere. Are părul grizonant, bine pieptănat cu cărare pe mijloc, dat cu mult gel. Ochii bănuitori, prea mici pentru statura pantagruelică, faţa de ceară, barba tunsă scurt, îngrijit, nepopească. Figura fără expresie, incapabilă să exprime bucurie, tristeţe, satisfacţie, ură sau mirare. Ochii însă iscodesc până ce te obosesc şi-ţi iau minţile. Alteori ignoranţa lui vizuală te aduce la un soi de disperare. E în stare să îţi vorbească şi explice minute în şir fără să te privească, ca şi cum nu exişti. Tocmai când eşti pe punctul să urli la lună, îţi reproiectează în creier privirea aceea, care dezbracă orice urmă de omenie din tine. Atunci îţi vine să îţi astupi singur urechile, s-o tai pe arătură şi să cauţi la repezeală o gaură în fundul pământului, unde să te poţi ascunde.
Emma nu se pierde cu firea. A mai întâlnit astfel de specimene. Clipeşte, simulând un fel de salut, şoptind mai mult pentru sine.
– … Părintele Zarsanufie!?
– … Îndrăzneşte fiică a poporului meu, scutură-ţi praful păcatului de pe încălţările tale şi cutează de intră curată în casa Tatălui tău, ca să primeşti iertarea Sa, cuvântează grav şi impozant omul din faţa sa, cercetând-o din cap până în picioare.
– Iertare cer, sfinţia ta, se prinde ea repede în joc, luând o mină inocentă, doar că nu ştiu locul potrivit unde să-mi orânduiesc încălţările.
Surprins de răspunsul neaşteptat al tinerei, slujitorul bisericii o lasă mai domol.
– Da… părintele Zarsanufie, se stropşeşte el acru. Din voia şi cu mila Domnului, paroh al bisericii Sfântul Nichifor Mărturisitorul din oraşul nostru, încheie vanitos, apăsând pe ultimele cuvinte.
– Emma Majore, creştin-ortodox, vine repede replica, pe acelaşi ton.
Răspunsul fetei îl pune o clipă pe gânduri.
– Fiică a Sionului, nu te făli înaintea stăpânului, ca nu care cumva să te aşezi în locul celor mari. Că mai degrabă să ţi se zică: suie aici, pe acest divan, decât coboară-te de pe el şi te pierde în praful pustiei.
– Mă iartă iarăşi, părinte sfânt, şi rogu-mi-te preacucernicia ta, să fii bun şi să pui pe cineva să cureţe argintul acesta de zgură, căci turnătorul va tocmi un vas curat din care vor bea cât vor pofti toţi cei chemaţi.
Pentru a doua oară, limbuţia străinei are darul să-l descurajeze pe slujitorul Domnului. Întreabă sec.
– Cine eşti de fapt şi ce te aduce la noi?
– Emma, sfinţia ta, Emma Majore. Aşa cum am mai spus, aş vrea să mă spovedesc. Ca mai apoi să mă pot împărtăşi pe cât de repede s-o putea, dacă nu cer prea mult, încheie în vârful buzelor, zâmbind complice.
– Cumva, ai mai trecut pe la noi până acum? întreabă el suspicios.
– Nu. E prima oară, mărturiseşte un pic stânjenită.
– Atunci, de ce atâta grabă, copila mea, îşi intră el în rutina popească.
– Pentru ca trebuie să împlinesc Taina Cununiei, răspunde ea moale.
– A, da, păi spune aşa. Acum înţeleg. Aşază-te, să-ţi citesc moliftele de curăţire.
Zarsanufie încheie molifta cu o întrebare indiscretă.
– Cum îţi duci traiul în ţară străină?
– Întrebarea are vreo relevanţă cu Taina Spovedaniei, să trebuiască să răspund?
– Nu neapărat, pare a se scuza duhovnicul. Mă gândeam doar că o mai bună cunoaştere ne-ar ajuta să dialogăm mai uşor.
– Tocmai mi-am terminat studiile. De curând mi-am găsit şi un job, dacă acest lucru vă e de folos şi vă poate ajuta cu ceva. Fiţi liniştit, nu practic meseria aceea foarte veche…
– Aşa ceva nu mi-a trecut nici mie prin minte, mărturiseşte spăşit preotul. Pe acelea noi le cunoaştem de departe, chiar înainte să apuce să ne spună ceva. Nu, nu eşti dintre acelea. Doar că mă întrebam, ai cumva studii teologice ori biblice?
– O, nici vorbă, sfinţia ta. Doar că, uneori, am fost curioasă să aflu, ca mulţi alţii, câte ceva din ce se ascunde între scoarţele groase ale Bibliei. Atât şi nimic mai mult.
Parohul tace o vreme. Nu pare prea convins de ce spune tânăra. Prea ştie multe. Daca o va cerceta dupa tipicul popesc, nu va sfârşi niciodata sfânta spovedanie.
– Fiica mea, dacă ai păcătuit cu ceva, acum e vremea potrivită să mărturiseşti. Eu voi crede după cuvântul tău şi mă voi ruga lui Dumnezeu să-ţi ierte fărădelegile toate, îşi schimbă opinia popa, lăsând deoparte mândria popească.
– Preacucernice părinte, negăsind un cuvânt mai bun, am să mărturisesc şi eu asemeni lui Terenţiu. Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-l consider străin de mine. Aşa că, vă rog, bunule părinte, cereţi iertare Domnului pentru păcatele mele, multe, puţine, câte or fi.
– Mila Lui să se pogoare asupră-ţi, copilă. Amin, încheie prelung popa, fornăind pe nas, bucuros să iasă basma curată dintr-o încurcătură ce părea de nerezolvat. Diavoliţa asta de fată e de nespovedit.
– Cât am de achitat, sfinţia ta, pentru Taina Spovedaniei, taie rece şi neiertător creierul lui Zarsanufie vocea categorică a străinei, cutremurându-i circumvoluţiunile de la o emisferă la cealaltă.
Asta mai lipsea acum, să facă neamul preoţesc de ocară, pretinzându-i bani pentru spovedit. Niciun preot nu şi-ar fi închipuit că, într-o zi, enoriaşul va pune şi această abjectă întrebare. Nimeni din parohia sa nu şi-ar fi permis vreodată să cuteze la o aşa nelegiuire. Fiecare lăsa pe pulpana sutanei cât credea de cuviinţă, dar, oricât de sărac ar fi fost, niciodată mai puţin de douăzeci şi cinci de euro. Simte că se sufocă de supărare. Până la urmă, îl salvează tot ritualul popesc.
– Fata mea, noi nu pretindem preţ pentru Sfânta Taină a Spovedaniei. Noi, păcatele noastre, nu vrem decât să fim de folos celor care vin să se nevoiască către Domnul. Dacă reuşim să facem o faptă bună înaintea Celui ce ne ţine şi omul e mulţumit, lasă şi el o leţcaie din preaplinul său pentru orfanii neajutoraţi ce caută ocrotire în sfânta noastră biserică.
– Şi unde să fie orfelinatul cu pricina, se arată ea curioasă. Să pun şi eu ceva în cutia milei pentru aceşti năpăstuiţi ai sorţii.
– Cutia milei e chiar în faţa altarului, lângă Maica Precistă, face preacucernicul un semn, cu destulă lehamite. Cât priveşte proiectul pentru înălţarea orfelinatului, se află chiar acum pe masa autorităţilor. Aşteptăm doar un răspuns bun, care să sosească, de s-o putea, înaintea toamnei, ca cel târziu în primăvara ce va veni să putem începe săpatul fundaţiei.
– Da, da, înţeleg, silabiseşte uşor contrariată şi deloc convinsă de bunele intenţii ale parohiei, în timp ce strecoară în cutia milei o bancnotă de cincizeci de euro sub privirea iscoditoare a sfântului părinte, care se grăbeşte nefiresc să pună capăt spovedaniei.
– Ar mai fi ceva? întreabă vădit iritat slujitorul Domnului, nădăjduind să se descotorosească cât mai repede de străină.
– Oh, sfinţia ta, nu-i dă o clipă pace tânăra. Era să uit ce e mai important. Când mă împărtăşiţi, că doar din acest motiv mă aflu aici?
– Mâine, după săvârşirea Sfintei Liturghii a duminicii. Să nu mănânci şi să nu bei nimic, ca să poţi primi Taina Sfintei Împărtăşanii, mai adaugă popa Zarsanufie, făcând, pentru mai multă siguranţă, o cruce mare în urma ei, să piară cumva Necuratul.
