Citind romanul Oraşul ultimei eclipse al domnului Mihăiţă Mihai-Lovişte, eşti tentat să crezi că, fără voia ta, te prinzi într-un spectacol de carnaval, în care personajele („persoane importante”, vorba lui Caragiale!) sunt desprinse din „Procesul” lui Kafka ori din lumea lui Urmuz, purtând trene noroioase, sub care se ascund porniri atavice, rânjete feline şi bolboroseli intestinale imposibil de stăpânit.

E o foşăială şi o mocirlă diluviană specifică unui spaţiu grobian.

Toate instituţiile apar prezentate într-o pastă groasă, iar deasupra tuturor, personajul principal, dom’ Gelu, zâmbeşte, ameninţându-ne cu un deget păgân şi cu ridicarea din sprâncene, încât ai crede că ochiul său e lipsit de pleoapă, urmărindu-ne-ntruna.

Medici şi asistente învăluiţi în aburi erotici, înfierbântaţi la maximum de culoarea zglobie a sângelui; prefect, subprefect şi primar într-un vodevil burlesc; ofiţeri şi subofiţeri obstrucţionaţi în tentativa lor de a respecta legea; scriitorime speriată, ciufută; intelectuali gubavi, dar cu pretenţii auguste şi cu gingii futuriste.

O stare de greaţă te cuprinde-n curând!… Ai vrea să evadezi din imbecilitate, dar constaţi cu stupoare că oraşul ultimei eclipse se scufundă iremediabil, iar deasupră-i ţipă buhele nopţii, încât Sartre ar putea fi invidios pe autorul acestui roman.

Lumea ce ni se oferă e monstruoasă! Democraţia e un animal necunoscut, care naşte reptile-n serie, iar acestea te terorizează cu umezeala lor rece, ce li se prelinge de sub solzi.

Cititorul ar dori să vadă înflorind o magnolie, ori zburând un fluture galben, care să se piardă, dimineaţa, printre candelabrele proaspete ale castanilor miraţi de răsăritul soarelui, dar nu se întâmplă ca la Walt Whitman, să te străpungă razele, asemenea unor suliţe subţiri, ci din contră: simţi carnea cum ţi se desprinde de pe oase, iar zecile de mii de schelete albe dansează macabru şi hilar printre sperietorile de ciori…

Nu bate niciun vânt, din nicio parte; seceta e cumplită; asfaltul ţipă şi moare, iar personajele continuă să rânjească, să scheaune jalnic.

Aştepţi ca, din clipă în clipă, oraşul să-şi dea duhul, iar bocitoarele ţigănci să-şi fâlfâie fustele roşii pe deasupra arborilor, cântând şi bătând în tingiri, în ritm de popa prostu’, când tremură, în pielea goală (cu celularul în mână), la poarta Raiului!…

Încotro s-o apuci, te întrebi, când niciun indicator nu există?! Te afunzi cu capu-n mocirlă şi simţi cum vântul din lună aduce miasme balcanice!…

Surpatele, 18 aprilie 2001

George V