În prima parte a fiecărei zi de vineri fac de ani buni piața. Umblu creanga prin marketuri, că tot sunt pensionar. Și Eleonora e pensionară. Cum, cine e Eleonora? Vecina de la bloc. Ferească sfântul să intri cumva în gura ei. Nu te mai spală toată apa Oltului. Lumea o respectă și o salută în blocul nostru. Femeile fug de ea ca dracul de tămâie. Bărbații, însă, își scot pălăria de la cincisprezece pași. Bună ziua, doamnă Eleonora, o salută de departe președintele asociației de locatari. Sărut mânușițele, scumpă doamnă, se gudură ca un cățeluș avocatul Buruiană de la doi. Să aveți o zi minunată, își dezvelește albul imaculat al dinților falși liberalul Alin de la patru. Ce mai zi de primăvară, doamnă Eleonora, se scălâmbâie contabilul Diță de la douăzeci și unu, zâmbindu-i cu toată gura. O, dar ce panseluțe frumoase au răsărit la blocul nostru, alea însămânțate de dumneavoastră, domniță Eleonora, îi zâmbește larg actorul Alexandrescu de la parter. Domnul să vă încarce de ani ca pe părintele nostru Noe, își face repede o cruce mare popa Zarsanufie, binecuvântând-o pe Eleonora și întinzându-i mâna, pe care vecina, draga de ea, nu i-o sărută niciodată. Când vine vorba de Eleonora, părințelul nu pretinde, ca celorlalți credincioși, să-i fie sărutată dreapta. Tot sfinția sa mi-a șoptit într-o bună zi. Vezi, domnule scriitor, că pe dumneata nu te prea înghite și nu vrea să te bage în seamă. Zice că nu știi să dai bună ziua.

Azi, vineri, sunt două ceasuri rele și o pisică neagră. Tocmai dau nas în nas cu ea lângă ușa largă a supermarketului. Eu vreau să intru, ea vrea să iasă, burdușită cu plase și sacoșe, ca o albinuță încărcată full cu polen „a întâia”. Jenat, mă ofer să o ajut, cam fără tragere de inimă. Mulțumită, îmi lasă sacoșele în mâini. Mă las și eu odată cu ele, ca o mașină cu suspensia stricată. Genunchii îmi tremură, dar tac și înghit. Lângă mașina ei hârbuită las sacoșele care m-au biruit. N-apuc să-mi trag sufletul, că sare.

– Aoleu, ce faci! Ai înnebunit? Le-ai pus jos. Să duc virusul acasă. Mai bine nu ți le dădeam. N-ai pic de responsabilitate. De ce nu mi-ai spus că le culci. Îmi vedeam de treabă și le duceam eu. Acum, mi-ai virusat alimentele și nu le mai pot folosi. Zici că mai ești și scriitor. Cine te crezi? Nu te citește nimeni. Știam eu că ești un om de nimic. Pune mâna și te du la muncă. De două ceasuri mă ostenesc printre rafturi să aleg marfă bună. Acum m-am luat după tine. Să-mi târăști marfa prin praf și Covid. Rușine, bărbat ești sau glugă de coceni. Ce cauți aici?

– Să cumpăr câte ceva, răspund eu debusolat.

– Ce știi tu să cumperi? mă asaltează ea fără oprire.

– Un măr, o banană, niște legume, răspund eu în șoaptă.

– Ptiu, auzi la el, un măr, o banană… Asta-i mâncare? D-asta nu poți căra nici măcar o sacoșă. Habar n-ai de viață. Ia și tu niște pește proaspăt. Să fie somon. Sau măcar păstrăv. Cumpără-ți, dracului, o pulpă de porc. Brânză și salam de Sibiu. Și douăzeci de mici, din ăia grași, de oaie cu seu. Nu vezi ce sfrijit ești. Cine se uită la tine. Numai piele și os. De nu-ți dam coșnița, te lua vântul. Pune-ți și o sticlă de vin negru de taur, d-ăla de place femeilor când îl beau bărbații. Prăpăditule, de când n-ai mai ținut o muiere în brațe, mă, papă-lapte. Hai, valea la cumpărături. Când te întorci, să nu urci scara blocului până nu văd ce ai cumpărat. Pricepi, mă, scriitorașule?

Să-l văd eu acum pe popa Zarsanufie, dacă-i mai dă mâna să-mi zică de vecina Eleonora că nu mă bagă în seamă.