Doar ce am încheiat trilogia epică a romanelor Ucenicii Cuvântului, Halacha? și Curier pentru Edessa, căreia i-am dedicat mai mult de un deceniu de viață, că am și luat hotărârea imuabilă de a mă adresa deschis, însă cu respectul cuvenit, celor ce poartă pe umerii lor responsabilitatea educației spirituale a muritorilor în fața Divinului.
Dintr-o anume perspectivă poate fi înțeleasă și ca o crestomație filologică, istorică, filozofică și spirituală a experienței pe care a atins-o omul, pășind temerar în mileniul III. Nu am avut în vedere sub nicio formă o dispută religioasă, ori subiecte contradictorii despre vreo religie a lumii sau vreun amestec al unei Biserici împotriva celeilalte. Este pur și simplu proză de ficțiune, în semn de adorație scriitoricească, în ordinea apariției volumelor: Lui Dumnezeu, Fiului Său Iisus Hristos și Duhului Sfânt.
Omul s-a născut liber, însă pretutindeni este în lanțuri, afirma cândva Jean Jaques Rousseau. Niciun popor nu are dreptul să asuprească un alt popor. Să-i îngrădească libertatea, tradițiile, obiceiurile, cultura și credința. Cărțile mele promovează rezistența prin literatură, multiculturalismul și interculturalismul.
Cititorilor mei, în slujba cărora m-am înrolat de tânăr, vreau să le fac o mărturisire. Niciodată n-aș fi editat o scrisoare capilor Bisericii, dacă nu ar fi existat ziua de douăzeci și nouă noiembrie a anului două mii douăzeci, când Papalitatea, cu monseniorii din Cetatea Vaticanului, au revoluționat viața spirituală a lumii, folosind motivat o nouă versiune a rugăciunii Tatăl nostru. Mai precis, invocația „Nu ne duce pe noi în ispită” a fost înlocuită cu „Nu ne abandona în ispită”.
Momentul epocal pe care l-am trăit mi-a dat mari speranțe că s-a creat deja un precedent și pentru alte îndreptări necesare spre a înțelege mai bine iubirea ce ne-o poartă Atotputernicul. Desigur, se pot spune multe despre efectul noii versiuni. Padre Bruno Forte, ilustrul nostru teolog, arhiepiscop al arhidiecezei de Chieti, ar înțelege foarte bine ce vreau să spun.
Dar nu despre acest subiect mi-am propus să vorbesc acum. Și poate nici despre Ucenicii Cuvântului, romanul care deschide trilogia, zugrăvind în tablourile sale momentele cruciale ale conviețuirii Fiului Omului cu ucenicii săi, culminând, de altfel, cu formidabila educație spirituală oferită lumii de către Mântuitor. Mesajul meu către conducătorii spirituali de pe întreg mapamondul izvorăște din paginile celorlalte două cărți de proză de ficțiune ale trilogiei, respectiv Halacha? și Curier pentru Edessa.
Romanul Halacha? scoate la iveală veriga lipsă din procesul lui Iisus, care nu se regăsește nici în cele patru Evanghelii ale Noului Testament. Cu mici excepții, Șanhedrinul nu a dezvăluit nimănui ce s-a întâmplat cu Hristos în sala de judecată din Templu de joi seara după miezul nopții și până vineri dimineața, când a mărșăluit spre Pilat, guvernatorul Provinciei Romane Iudeea, pentru ratificarea condamnării capitale a Mântuitorului. Eu mi-am imaginat-o în cuprinsul celor trei sute de pagini ale cărții. Ea are ca punct de pornire ipoteza celebrului justițiar evreu Haim Herman Cohn, născut în Germania, fost ministru de justiție al statului Israel căruia i s-a încredințat să rejudece procesul Lui Iisus, și care sună așa:
Dacă membrii Șanhedrinului l-au condamnat totuși pe Iisus, orice justiție, chiar și cea mai bună, poate greși, iar răspunderea nu cade asupra poporului evreu, ci asupra celor care au participat în noaptea condamnării lui Hristos.
Volumul de proză de ficțiune Halacha? întruchipează în detaliu ceea ce nu apare în Evanghelia după Matei, Marcu, Luca și Ioan. Miliardele de pământeni au dreptul legitim să afle din paginile Noului Testament tot ce s-a întâmplat în urmă cu două mii de ani în noaptea fatidică a omenirii. Această responsabilitate cade asupra Sanctității-Sale Papa și a Preafericiților noștri Patriarhi, pentru că, nu-i așa, Dumnezeu lucrează prin oameni. Iar lucrarea Sa nu cunoaște nici grabă, nici întârziere.
Așadar, într-o zi, căci va veni și ziua-aceea, grație conducătorilor de astăzi ai Bisericii, vom avea curiozitatea să citim în textul biblic ce s-a întâmplat cu adevărat în sala de judecată a Șanhedrinului din Tempul Ierusalimului. Iisus a fost capturat ilegal la miez de noapte, legat și târât în Templu, așezat cu picioarele în butuci sau în lanțuri de către Șanhedrin. Adică noaptea, ca hoții. L-au judecat pe nedrept, cu martori mincinoși și fără apărător, încălcându-se cele mai elementare porunci prevăzute în codul iudeu Halacha, după care a avut loc simulacrul de proces al Lui Hristos. Întreb: Va putea omenirea să dea un răspuns potrivit despre cele întâmplate în sala de judecată a Șanhedrinului din Templul Ierusalimului în săptămâna patimilor, de joi seara după miezul nopții până vineri dimineața după răsăritul soarelui? Până atunci, cele patru Evanghelii ale Noului Testament nu vor putea striga numele adevărului. Sunt convins că Papalitatea, împreună cu Patriarhii lumii, va trebui să așeze la locul ei în Noul Testament veriga lipsă din procesul Lui Iisus, la fel cum au procedat cu noua versiune a rugăciunii domnești Tatăl nostru.
Să ne oprim preț de o clipă astrală la volumul de proză de ficțiune Curier pentru Edessa, pe care doar ce l-am încheiat. Nu însă înainte de a da un răspuns celor mai scrupuloși dintre cititori, care poate că se vor întreba de ce apare Allah în vremea Lui Hristos, când Islamul a fost fondat abia în secolul VII de către profetul Muhammad. Le amintesc acestora că, după Makoraba, cuvânt derivat din Makuraba (sanctuar), menționat în Corpus-ul ptolemaic din secolul II d. Hr. prezent și în Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade (ediția 2000), dar și din alte surse oficiale, Allah înseamnă Dumnezeu în limba arabă. Originea termenului Allah precede apariția Islamului, acesta fiind un zeu al panteonului arab politeist, alături de consoartele lui feminine: Al-Lat, Al-Uza și Manat. Arabii politeiști recunoșteau mai multe zeități. Allah era divinitatea masculină. Ca orice bărbat arab, era șeful casei de piatră, care era templul orașului. Rocile, în general, erau socotite în acea vreme lăcașuri sacre ale zeilor în credința politeistă pretimpurie arabă. Aflăm același lucru din documentele coloanei iudeo-arameene de la Elephatine, pe Nilul Superior (La religion des Iudeo-Armeens d’Elephantine). O sursă sigură o constituie fără îndoială înscrisul din Coran. „De la începutul existenței umane pe pământ, Allah a călăuzit omenirea prin profeții Săi” se precizează în „Allah în istoria preislamică”, dar și în Les Fondations de L’Islam etc. Orice credință trebuie respectată întocmai și eu nu fac rabat.
Iar acum să ne lăsăm purtați de curenții tari de aer ai înălțimilor de pe cerul Edessei. Să plutim asemeni acvilei regale a deșertului, pentru a naviga prin spațiu și timp, spre a călători între legendă și adevăr.
Patriarhul Teoctist declara fără nicio emfază că Eusebiu de Cezareea (n.265d.Hr. – d.340d.Hr.), alături de capodopera sa Istoria bisericească, poate fi considerat pe bună dreptate un deschizător al epocii de aur al literaturii istorice creștine în general și un precursor al istoriografiei bisericești. Este înspăimântător cât de puțin am ști din primele trei veacuri creștine fără Eusebiu, preciza acum un veac celebrul teolog francez Pierre Batiffol.
Dar Eusebiu n-a fost numai istoric. A fost cel mai erudit și mai productiv dintre scriitorii veacului său, o spunea învățatul patriarh Fotie al Cezareei.
Teologul galican Tillemont se plângea de puținătatea știrilor privitoare la viața lui Eusebiu, pe care ar fi vrut s-o descrie ca pe cea a unui sfânt, dar în rândul cărora nu ne-a dat voie să-l trecem, mărturisea cu întristare vajnicul cercetător al acelor vremuri.
Povestea lui Eusebiu, prinsă ca o nestemată în Istoria bisericească, poartă parfumul epocii de atunci, dar și gustul inefabil al legendei:
Despre regele celor din Edessa
Așa se face că regele Abgar, care domnea cu mare cinste peste popoarele de dincolo de Eufrat și care suferea cumplit de o boală trupească, după socotințele omenești cu neputință de vindecat, auzind de vestitul nume al lui Iisus și de minunile lui recunoscute de toți, I-a trimis printr-un sol o smerită scrisoare, rugându-L să vină și să-l vindece de boală.
Neputând să dea altfel ascultare acestei cereri, Iisus l-a învrednicit totuși de o scrisoare specială, prin care-i făgăduia că-i va trimite pe unul din ucenicii Săi ca să-l vindece și să-l tămăduiască pe el și pe toți supușii săi…
Există totuși o mărturie scrisă, găsită de către episcopul Eusebiu de Cezareea după o cercetare minuțioasă în arhivele cetății Edessa (Epistola lui Abgar către Iisus și răspunsul Domnului). Ea transformă legenda în adevăr, poposind mai apoi prin anii două mii douăzeci pe masa mea de lucru, ca în două mii douăzeci și patru, plecând de la această excepțională mărturie, eu să pun punct trilogiei închinate Sfintei Treimi cu romanul Curier pentru Edessa. Cât adevăr în gura psalmistului atunci când rostește: O mie de ani înaintea Ta, Doamne, sunt ca ziua de ieri ce a trecut și ca straja nopții!*
Ultimul act trebuie jucat de Sanctitatea-Sa Papa, cu Preafericiții noștri Patriarhi. În poziția de slujitori ai Bisericii Lui Hristos vor avea grijă să așeze în Panteonul Sfânt al Noului Testament: Minunea vindecării regelui Abgar al Edessei și al supușilor săi de către Tadeu, ucenicul Domnului, la porunca Mântuitorului.
*
Văzută dintr-o perspectivă nouă, putem spune fără tăgadă că, în vremea lui Hristos, a fost cea mai rapidă, cea mai spectaculoasă și cea mai numeroasă creștinare a locuitorilor unei cetăți, dincolo de locurile unde a propovăduit Domnul. Cândva, poate că oamenii aceștia alcătuiau un popor. Este posibil ca între zidurile Edessei să fi trăit pe atunci treizeci, poate chiar patruzeci de mii de locuitori.
*
Ce mi se pare formidabil în toată această poveste este fantezia uluitoare din atelierul tainic al Atotcreatorului în urmă cu două milenii și până astăzi.
Iată cum stau lucrurile. Înainte de a se fi așezat temeliile pământului, Tatăl și Fiul s-au unit într-un legământ divin pentru răscumpărarea omului, dacă acesta ar fi fost biruit de Satan. Hristos urma să fie garant pentru neamul omenesc.
Iubirea este temelia guvernării Lui Dumnezeu. Lucifer, heruvimul acoperitor, se afla în grația Creatorului, onorat și iubit de oștile îngerești până în clipa în care a gândit: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu. Voi fi ca Cel Preaînalt.” Is.14,13,14*
Dar Fiul Tatălui e Suveran al Cerului, una cu Tatăl în putere și autoritate. Hristos participă la toate planurile Divine. Lui Lucifer nu-i e îngăduit să pătrundă aceste planuri. De ce, întreabă înecat de invidie și trufie acest înger puternic, răspândind spiritul său de frustrare printre îngeri. Unii dintre aceștia se vor lăsa înșelați de Viclean. Cu milă și îndelungă răbdare, Divinul îl suportă multă vreme în pozitia în care l-a așezat în ceruri. Mereu i s-a oferit iertarea, cu condiția pocăinței și a supunerii. Vanitatea însă l-a împiedicat să se supună. Întreaga iscusință a îndreptat-o către amăgire, spre a-și asigura simpatia îngerilor de sub el. Când revolta a devenit activă, Atotputernicul l-a decăzut, împreună cu cei care l-au urmat.
Odată căzut, Întunecatul și-a manifestat din plin spiritul malefic pe pământ, determinându-l pe om să greșească. Iisus este gata să se jertfească pentru răscumpărarea lumii strivită sub povara păcatului. Prințul întunericului își exercită toată puterea și viclenia pentru a-l răpune pe Domnul, îndemnându-l pe om să se lepede de Mesia. Marea jertfă demască însă caracterul abject al lui Mamona.
Dar Hristos nu s-a întrupat doar pentu mântuirea lumii. A adus de la Tatăl Său cele mai prețioase daruri: iubirea și iertarea, oferindu-le pământenilor. Fiul Omului înnobilează astfel firea umană, făcând-o imbatabilă în fața atacurilor lui Lucifer.
Undeva în însorita Edessă, departe de locul unde Binele se apără de asalturile Răului, regele Abgar își consumă propria dramă. Are stringentă nevoie de vindecarea trupului și de tămăduirea sufletului. Doar Iisus îl mai poate salva. Acest lucru se și întâmplă imediat după Înălțarea Domnului. Minunea însă e dată repede uitării și adânc îngropată în deșertul sirian timp de trei secole.
Atotcreatorul îl scoate la rampă pe Eusebiu de Cezareea. Printr-o cercetare asiduă în arhivele Cetății Edessa, iscusitul scriitor al acelor vremuri descoperă două documente valoroase privind corespondența regelui Abgar cu Fiul Lui Dumnezeu care atestă minunea. Zadarnic. Aproape nimeni nu pare să ia în seamă unica corespondență a lui Iisus pe pământ ce uluiește și astăzi. Peste ea s-a așezat colbul gros a două milenii. Noul Testament nu poate rosti nici acum adevărul acelora care vin să-l caute.
Dar Preaputernicul Creator veghează, dând iarăși frâu liber fanteziei divine la dimensiuni cosmice. În două mii douăzeci și patru apare romanul Curier pentru Edessa, atrăgând din nou atenția omenirii asupra Vindecării regelui Abgar al Edessei și al supușilor săi de către Tadeu, ucenicul Domnului, la porunca Mântuitorului. Oare ce hotărâre vor lua de această dată slujitorii Domnului…
Un lucru este cert. Ziditorul lumii este un Creator etern, descoperind muritorilor că Lucrarea Sa nu cunoaște nici grabă, nici întârziere.