Există un logos propriu scriitorului prin care subiectul său capătă amplitudinea şi gravitatea acordului de orgă. Efectul este adeseori miraculos.

Mihăiţă Mihai-Lovişte plimbă asupra lucrurilor mărunte şi fenomenelor neînsemnate lentila sa măritoare, divulgând cu destulă limpezime textura celor mai fine detalii, care ţes pânza cărţilor sale: abordarea epică a vieţii rurale din România postbelică în romanul de debut intitulat O cruce prea grea, supliciile şi umilinţele de aproape un deceniu ale prizonierilor români din Rusia lui Stalin în romanul Identităţi furate; drama intelectualului român din perioada anilor 1987 – 1997, perioadă de mare tensiune în ţara noastră prezentată în romanul Veşmântul lui Nessus şi nu în ultimul rând cartea de nuvele şi povestiri Irecuperabilii, care aduce în prim plan fantastica lume a obidiţilor gliei din Ţara Loviştei, acolo unde autorul se contopeşte cu durerea ţăranilor, din care se trage. Privirea naratorului îngheaţă subiectul, făcându-l să încremenească în poziţii dinainte alese. Printr-o operaţie de sublimare metaforică, mişcarea se resoarbe în lucruri, devenirea se spaţializează, curgerea e oprită, luciditatea reaşază totul în tiparele primordiale, de o infinită simplitate şi măreţie ale existenţei.

Oraşul ultimei eclipse este expresia unei supreme încordări, un strigăt alb, deznădăjduit în faţa contrastelor societăţii aflate în eclipsă. Sub puterea viciului, se ascunde de fapt o dramă socială aproape de limita omenească, pe care personajele o trăiesc sub cerul gol al unui soare ucigător. „Panicată, soţia sa ţipă înfricoşător. Apoi se năpusteşte ca o fiară asupra prefectului. Acesta bate în retragere. Unghiile femeii însă pătrund adânc în obrajii bărbatului, sângerându-i. Şeful judeţului o apucă de păr, ţinând-o strâns. Între cei doi se aşază preşedintele consiliului judeţean, încercând să-i despartă. Adunarea vuieşte. Preasfinţitul îşi face cruci, invocându-l pe creator”.

Nu-i de mirare că Mihăiţă Mihai-Lovişte reuşeşte în 1999, să convingă critica literară a vremii, să-i deschidă larg porţile Uniunii Scriitorilor din România.

În Oraşul ultimei eclipse, romancierul se ancorează în realitatea crudă a vremii. Acesta destituie zeii cetăţii şi perverteşte spiritele, bând şi el destulă cucută. Râsul său nimicitor face să explodeze instantaneu demagogia vorbelor deşarte, falsa cultură, falsa prietenie, falsul umor.

Gustul pentru balcanitate la Mihăiţă Mihai-Lovişte ia forma povestirii cu tâlc; moralitatea e implicată în naraţiune, înţelepciunea îmbrăcând haina pitorescului. Balcanitate nu înseamnă numai mediul de dezvoltare, ci şi moravuri specifice. Ea se traduce prin deşertăciunile ce-l ispitesc, prin sarcasmul fanteziei inefabile. Cuvintele stâlcite în chip savuros şi agramatismele aduse la un nivel rareori atins de expresia corectă, produc o voluptate incredibilă.

Mihăiţă Mihai-Lovişte se prezintă ca un prozator al diferenţelor umane, al situaţiilor irepetabile, al atenţiei la unic, însuşire interesantă într-o epocă, care nu e dispusă să distingă, să disocieze, să acorde credit deplin valorilor umane.

Observator tenace al realităţii, obişnuit să înfăţişeze existenţa în mod autentic, fără înfrumuseţări convenţionale, fără idealităţi, văzând în interesele de ordin economic mobilul esenţial, factorul propulsiv al întregii comunităţi, aşezând în centrul naraţiunii oameni care luptă pentru a trăi mai „bine”, scriitorul întruchipează asemenea lui Parsifal, forţa telurică, clocotitoare, încăpăţânată, uneori sălbatică.

Mihăiţă Mihai-Lovişte e un autor deja format, care meditează la ceea ce scrie, învăluind tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a ironiei. Sub acest umor aparent nevinovat se ascunde de fapt drama incomensurabilă a societăţii pe care o descrie romancierul.