Într-o Uniune Europeană tot mai neunită și confuză, țăranul mi s-a părut a fi unica certitudine, pentru că el nu prezintă și nu a prezentat vreodată interes din partea cuiva.
Țăranul nu e un nume, n-are nevoi și nici chiar identitate. Nimeni nu-i oferă un loc de muncă, pentru că el n-are calificare. Și nici rude sus-puse. E bleg, nu se descurcă, la votare e păcălit mereu de politicienii veroși. În satul lui doctorul vine o dată pe an sau niciodată. E un fel de neica nimeni, n-are funcție, nu primește concediu medical și nici de odihnă. N-a auzit de vacanțe la mare sau la munte. Dacă i se surpă casa sau petecul de pământ la cutremur, inundații și secetă, nimeni nu-i dă despăgubiri. Să fie sănătos. El nu-și începe serviciul la nouă dimineața cu o cafeluță. Nu-și ia prânzișorul la doișpe fix, ca la ora cincisprezece s-o șteargă acasă, pentru ca la șaptesprezece punct, după un binemeritat pui de somn, să iasă în oraș la o plimbărică, o berică și zece mititei.
Țăranul se scoală din viul nopții, își adapă animalele și o taie flămând la câmp, unde-l bate în cap soarele până-n asfințit, când îl răpune foamea. Atunci, se oprește o țâră, înghite boțul de mămăligă cu o ceapă spartă-n pumn, lângă o fărâmă de caș de pe un ștergar ponosit. Pe cămeșa scoarță i se usucă transpirația scursă pe șira spinării.
Oricât ar părea de ciudat, țăranul învață mereu să se adapteze din mers la lipsuri, sărăcie și nevoi, înjugat mereu cu tovarășul său, boul.
Cel mai bine îi stă țăranului în poezie, în tablouri, tolănit pe iarba crudă, sau prin folclorul românesc, ucrainean sau belarus, mai ceva decât regele așezat în trebile țării, la o șuetă cu „minciuna la masă„.
Fragment din nuvela Teodora, volumul Irecuperabilii
Pe scările tribunalului, Teodora coboară apăsată de griji şi nevoi. N-a pus în gură decât o fărâmă de pâine. Nu-i este foame. Soarele arde cumplit. E trecut de amiază. Asfaltul e încins. Timpul pare să se fi oprit. Ajunge lângă un chioşc de răcoritoare. Gura i s-a uscat. Îi este sete. Întreabă vânzătoarea dacă n-ar avea ea cumva o cană cu apă. Râmniceanca râde. N-are decât suc. Soarele arde. Setea o chinuie. Desface traista. Numără banii. Ar fi cumpărat o pâine, ceva roşii şi nişte castraveţi. Nu-i ajung paralele. A plătit avocatul. Ca să nu piardă procestul. I-au rămas doar de drum. “Dacă s-ar opri în Brezoi la fata ei. E măritată acolo. Să ia nişte bani cu împrumut. Ar bea un suc. Întreabă cât costă. Trei mii sticla. Ce de bani!”
Dă să plece. Setea o ţine pe loc. Dezleagă traista. Scoate din ea o hârtie mototolită de cinci mii. O netezeşte, privind la sticlele colorate. Ce rece e apa din fântâna ei! Şi ce bună! N-o muri de sete până la Brezoi. Bagă bancnota la locul ei. Se aşază pe marginea trotuarului aşteptând să treacă o maşină. Încearcă să uite şi de sete. E prea cald. Soarele o bate-n cap. Maşinile nu opresc. Senzaţia de sete nu vrea să o părăsească.
Cineva s-a oprit lângă chioşc. Cumpără o sticlă. Bea cu nesaţ. Gâlgâie cu poftă. Nu rămâne niciun strop. Nu e de glumit. Setea o copleşeşte. E ca o durere. Dezleagă traista. Scoate hârtia de cinci mii. Se ridică, îndreptându-se spre vânzătoare. La jumătatea drumului se răzgândeşte. “Apă clocită. E scumpă”.
Apare o maşină. Face semn cu mâna. Dacia opreşte.
– Încotro? Întreabă şoferul.
– Până la Brezoi, dacă ai vrea.
– Urcă!
– Domn’e, să mor de sete-n Râmnic. N-am pomenit aşa călduri!
Cel de la volan nu-i răspunde. Zâmbeşte ştrengăreşte. Îi întinde o sticlă pe jumătate plină. Ei nu-i vine să creadă. Bea pe nerăsuflate. Apa i se scurge pe bărbie şi pe gât. Nu-i pasă. E caldă, dar e apă. Acum e mulţumită. Respiră adânc. E singura ei bucurie din această zi.
– Bogdaproste, domn’e! mulţumeşte femeia.
– Să-ţi fie de bine, îi răspunde omul. În Brezoi unde mergi?
– Ia, la fabrică. Am o fată acolo. Mă duc s-o văz. Dumitale unde? întreabă ea curioasă.
– Păi, tot acolo, zâmbeşte şiret bărbatul.
– Ce noroc pe mine, domn’e, să te găsesc! Mă omorâse soarele şi setea.
Tac amândoi. Maşina înghite asfaltul cu repeziciune, kilometru după kilometru. Lângă Gura Lotrului, autoturismul ia viraj spre stânga pe drumul către Voineasa. Opreşte apoi, parcând în faţa fabricii din Brezoi. Boişoreanca bagă mâna în traistă după bancnota de cinci mii.
– Ia-i pe toţi. Ai fost om de treabă! Mi-ai ostoit şi setea! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
– Ce să iau!? întreabă iritat conducătorul auto.
– Banii, domn’e! zise Teodora. Ia-i pe toţi!
– Îţi baţi joc de mine? zise el cam necăjit.
– Doamne, fereşte! Adică, cum să-mi bat joc de dumitale? întreabă ea nedumerită.
– Îţi baţi. Că nu ăsta-i preţul.
– Ei, lasă! Nu fi ruşinos! Meriţi! spuse femeia împăciuitoare. Nu vreau rest.
– Ce să merit, măi tanti, cinci mii?!
– Ia stai, domn’e! Oi fi zicând că sunt puţini? Trei mii dau la autobuz. Dumitale ţi-am dat cinci.
– Puţini, chiar prea puţini, nu se lasă şoferul.
– Şi tălică cât ceri?
– Dacă socotim după kilometraj, douăzeci şi cinci de mii.
– Câât?!
– Ascultă, tanti! Eu sunt cursă de taxi. Mi-ai cerut să te duc la Brezoi. Te-am adus. Acum scoate banii! Cu mine să nu te joci! o avertizează el.
– De ce nu mi-ai spus de la început că eşti de’stea? Că nu mă suiam.
– Cum? N-ai ştiut? Ce, eşti chioară? Ai orbul găinilor? Nu vezi unde te urci?
– Crede-mă. Îţi spun drept că n-am văst! Da’ mai am în traistă încă cinci mii. Ia-i şi du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă-n pace! Voi, ăştia de la oraş, sunteţi în stare să-mi puneţi pielea pe băţ.
Taximetristul întoarse şi demară către Râmnicu Vâlcea, scăpând o înjurătură la adresa sărăntocilor de ţărani cu ifose de orăşeni.
