Duminică dis-de-dimineață. Telefonul sună prelung. Iritat, caut orbecăind după el. Până la urmă îl găsesc. E mama, cu vocea ei nerăbdătoare și ușor alarmantă. Ce e, s-a întâmplat ceva, întreb eu îngrijorat. Bine că ai răspuns, mamă, că iar uitam. La televizor tocmai se cântă Hora Unirii și mi-am adus aminte că te-am născut în ziua Unirii. Așa că am fugit într-un suflet la telefon. La mulți ani, să trăiești o sută de ani.

De la o vreme mama e obsedată să prindă suta și urează copiiilor ei câte-un secol de viață de căciulă. Nu e rău! Somnul mi-a pierit. Mă întind până-mi trosnesc oasele. Parcă-l aud pe răposatul meu tată, povestindu-mi. Era cam pe la două dimineața când a venit mama Stanca. Scoală, Dimo, și te du la moașa Tia, că nu poate asta să nască și moare cu plodu-n burtă. Bietul tata a tras ceva pe el și a dat să iasă din casă. Afară totul era alb. Nu se vedea nimic, nici poartă, nici drum. Zăpada crescuse mai înaltă decât omul. Calea era fără spor, nu știai încotro s-o apuci. Moașa Tia era obișnuită s-o trezească lumea din viul nopții. A venit, săraca, pe dâra făcută de tata prin noianul de zăpadă care-ți spăla fața și-ți înfunda nările la fiecare pas. Au ajuns după patru dimineața. Mama, fără vlagă și lividă la față, tocmai mă născuse. Bunica încălzise apă într-un tuci. Moașa și-a scufundat mâinile în apa fierbinte, pregătindu-se să-mi facă prima îmbăiere. Tata și-a făcut bucuros semnul crucii și a pornit radioul cu baterii, singurul aparat din sat. Crainicul vorbea emoționat despre actul Unirii din douăzeci și patru ianuarie. Moașa Tia l-a îmbărbătat pe părintele meu, dându-i curaj. Să-ți trăiască băiatul, Dima, e făcut la zi mare.

Gându-mi alunecă la un septembrie opt ani mai târziu. Baciul satului coborâse oile din munte. Venise să-i plătim „văratul” oilor și să-i dăm „legumea” ce i se cuvenea. Eu îmi scriam tema la Citire. A privit la scrisul meu necaligrafic, cu multe ștersături, în timp ce tata scotea țuică din butoi să-l cinstească. După al doilea pahar, i s-a dezlegat limba baciului, care a profețit. Bă, zice el, băiatul tău o să ajungă om mare. De unde știi dumitale, răspunde tata, văzându-l pe om zâmbind pe sub mustață. Păi, uită-te și tu, scrie ca doftorii de la oraș.

Mă trezesc de-a binelea după deșteptarea dată de mama pentru urătură de ziua mea. Douăzeci și patru ianuarie două mii douăzeci și unu: afară, iarnă uscată cu vreme de primăvară, lumea însă tremură în nesiguranță sub teroarea pandemiei; pe stradă numai mascați, ca-n filmele de groază; degringoladă privind schimbarea de putere între președinții din cel mai puternic stat al planetei; la cârma țării, politicieni gubavi, neinspirați, lacomi și analfabeți funcțional.

Oameni buni, de ziua mea, vreau înapoi în burta mamei!!!