Nuvela este intitulată nevinovat, uman chiar. Inaugurarea. Conținutul însă trimite cu gîndul la ideea înțeleaptă a celor două genii, fizicianul Albert Einstein și scriitorul Thomas Mann, atunci când li s-a cerut să ofere împreună un mesaj care să ajute oamenii peste cinci mii de ani. Ambii cunoșteau bine că atât știința cât și tehnica vor progresa mereu, dar omul nu va fi nici mai bun, nici mai generos sau înțelegător și nu prea își va iubi semenul ca pe el însuși, așa cum îl învățase Hristos.

Așadar, ne cufundăm chiar de la început într-o lume supusă viciului, retrogradă, demagogică, situată undeva la antipodul intereselor colectivității. Avem de-a face cu un prezent decăzut dintr-o așezare nici rurală, nici urbană, scoasă cumva din timp, unde demnitatea, puritatea și frumusețea sufletului nu-și pot face loc nicicum. A te osteni, a îndrepta, a preface, a dărui și a zâmbi sunt verbe ce lipsesc cu desăvârșire din arealul întâmplărilor ce deapănă firul nuvelei. E un soi de beatitudine primitivă a eroilor. Sunt chinurile păcătoșilor, burlescul unor înghesuieli de suflete ce se coboară în Infern, sincopate când și când de rânjetul și orgoliul strâmb al Diavolului, unde nu mai e loc de compasiunea transpusă pe pânză acum sute de ani de pictori faimoși, ilustrând o poveste din vremea lui Ludovic al XIV-lea, unde o tânără mamă își vizitează zilnic tatăl întemnițat pentru furtul unei pâini și condamnat la moarte prin înfometare. Bătrânul împărțea laptele cu pruncul la sânul tinerei mame. Sacrificiul și compasiunea totală a tinerei i-au oferit grațierea bătrânului, care astfel a și supraviețuit celor patru luni de temniță.

Eroii nuvelei Inaugurarea coboară pe rând toate treptele degradării umane. Atmosfera care se degajă din lectură pare să-i conducă în cele din urmă la existența unei speranțe de mai bine. Cum spunea un hâtru pus pe glume, Lucifer nu poate inventa atâtea păcate, câte poate Domnul să ierte. Binele trebuie să învingă, după cum ni s-a inoculat din fragedă pruncie.