Sfârșit de august. Ultimele corecturi ale nuvelei Inaugurarea mă întorc cu 20 de ani în urmă, când pășeam în mileniul trei bine dispus, fluierând cu o nouă carte sub braț: Orașul ultimei eclipse.
Inaugurarea ar fi putut foarte bine să fie un nou capitol din Orașul ultimei eclipse, după 20 de ani. Domnul Nik este urmașul demn al înaintașului ilustru Dom’ Gelu. Nik taie și spânzură, după 20 de ani doar într-un orășel dintre munți, dar sub același soare năucitor. Aceeași societate, în continuu regres, într-o interminabilă eclipsă, spre deosebire de eclipsa totală de soare care obturase Orașul ultimei eclipse în 11 august 1999 în mai puțin de trei minute. Orașul ultimei eclipse, pentru că eclipsa de soare din 11 august 1999 a fost ultima eclipsă totală de soare din mileniul doi și s-a putut observa cel mai bine dintr-un oraș aflat în eclipsă, posibil ultima.
În 1999, urbea fusese invadată pur și simplu de turiști din toată lumea, dornici să nu rateze un fenomen atât de rar. Cuvântul eclipsă se afla atunci pe buzele tuturor. Cu el adormeam, cu el ne trezeam. Inaugurarea Orașului ultimei eclipse a indus în eroare notabilitățile orașului, care credeau că voi prezenta efervescența din preajma eclipsei și nu concepeau să nu fie prezente cu atenția de rigoare. Lectura volumului însă a venit cu gustul amar al realității. Cum a spus, de altfel, Adrian Roman, regizor și director de teatru: “Suntem noi așa cum suntem, dar nu recunoaștem a fi.”
Reacțiile nu au întârziat să apară. Să le iau și eu pe rând. În urma lansării am primit un telefon de la Inspectoratul Județean de Cultură. M-a sunat chiar șefa inspectoratului. Bună seara, domnu’ Mihai. Bună seara, scumpă doamnă, răspund eu. Sunt Cora Pepenaș, mă cunoașteți? Nu, stimată doamnă, nu vă știu. Cum nu mă știți. Sunt unul dintre personajele cărții dumneavoastră. Mi-ați făcut un portret satiric. Dar vă iert, că mi-a plăcut mult cartea.
La vreo două, trei zile m-a sunat impacientat primarul. Domnule, mă apostrofează el, ești un măgar, ți-ai bătut joc de mine și de oamenii mei în mizeria aia de carte. Ar trebui să-ți frâng gâtul, dar nu vreau să mă murdăresc. Seara m-a sunat prefectul județului, supărat foc că s-ar fi recunoscut în cartea mea și ar vrea să mă dea în judecată; dacă ar fi fost mai tânăr, m-ar fi împușcat în duel, ca pe vremuri.
Câteva zile mai târziu am primit un mesaj telefonic de la directorul Spitalului Județean. Mă atenționa că avea de gând să încalce jurământul lui Hipocrate, indiferent de repercursiuni, de aș fi avut vreodată nevoie să mă internez în spital. Ultimul șef care m-a sunat a fost cel de la poliție, apostrofându-mă că mi-am bătut joc în carte de onoarea polițistului.
Însă cea mai seducătoare întâlnire am avut-o cu stăpânul sectorului suflete, Preasfinția Sa Episcopul Eparhiei din care fac parte și eu, rob al Domnului. M-a invitat cu drăgălășenie și răbdare popească la Palatul Episcopal. Măi, tată, ia să vii până la mine, să vorbim ceva. Am știut că trebuie să fac ascultare. Și m-am dus. Cum să-l poți refuza tocmai pe Vlădica.
Mă, băiete, tu ai scris o carte. Scris, confirm eu. Preoții mei zic că m-ai criticat pe mine în ea și mi-ai pus niscai cornițe. E adevărat? Nu e adevărat, răspund eu. Păi, mi-au cetit ei din ce ai scris. Și au zis că eu sunt cel batjocorit. Preasfinția Voastră, mă apăr eu. În volumul meu tramvaiele merg în sus și jos prin oraș. A pomenit Preasfinția Voastră fie măcar o roată de tramvai în urbea noastră, că eu n-am văzut. A stat pe gânduri sfântul părinte, a mai mustăcit și odată îmi zice. Vezi, măi, copile m-au sfătuit toți să-ți dau anatemă și să te afurisesc. Aproape mă convinseseră. Păi, atunci dați-mi binecuvântare, am spus eu triumfător. Bătrânul episcop și-a pus mâna pe fruntea mea, binecuvântându-mă. Apoi a exclamat: ia uite, nici pe sfințiile lor nu mai pot conta.
Ultimele corecturi sunt aproape gata…
