1. Unde ați văzut lumina zilei? Credeți că locul nașterii îl influențează pe scriitor?

M-am născut într-o iarnă grea cu zăpada până la gât, într-unul dintre locurile mirifice de pe pământ, Țara Loviștei. Acest ținut este în mare măsură o creație a Oltului, așa cum Egiptul este un dar al Nilului, desigur, la alte proporții. Țara Loviștei nu poate fi descrisă în cuvinte; trebuie văzută într-o zi de primăvară, vară, toamnă sau iarnă. Îmi este greu să îmi imaginez ceva mai frumos, mai fascinant. Acolo se spune că bunul Dumnezeu ar fi pictat natura, iar oamenii locului sunt o legendă vie, după cum mărturisea scribul roman Anneus Florus, privitor la conflictul daco-roman de pe Valea Oltului: “Dacii stau aninați în munți. Aceștia sunt paratissimi ad mortem”, adică disprețuitori de moarte. Ce poți să îți dorești mai mult decât a te trage din acești paratissimi ad mortem?

2. Când ați început să scrieți? Vă amintiți prima poveste pe care ați scris-o?

Monsieur Jourdain făcea proză fără să știe. La fel am început și eu, pentru că în aceste locuri ancestrale povestea și realitatea se suprapun fără dubii. De fapt, poveștile mi-au robit sufletul din fragedă pruncie. Am devenit chiar personaj de carte în volumul “Medic la Boișoara” al redutabilului prozator Andrei Pandrea: “Stau de vorbă cu copiii gazdei: Mihăiță, un puști slăbuț și bălai de vreo cinci anișori, și Tudorița-lița, de aproape trei, grăsuță și bucălată, cu ochi negri. Mihăiță, vrând să se împrietenească cu mine, îmi spune povești. Mă fixează insistent și începe. Area odată o Scufâță Roșă. Și o mamă a Scufâții. Tale n-auzi? Mă trage de mânecă Mihăiță, crezând că nu sunt atent.” Literar am debutat ceva mai târziu. Să tot fi fost în primele clase primare, când tata mi-a adus revista “Cutezătorii”, pentru că gestionarul de la magazinul sătesc nu avusese să îi dea rest la cumpărături. Redactorul revistei de atunci îndemna copiii să scrie întâmplări din locurile natale, promițând să le publice pe cele mai frumoase. Le-am scris că eu vara fugeam de acasă să mă duc la scaldă, aidoma lui Ion Creangă. Ca să mă lecuiască, mama venea la gârlă și îmi lua hainele. Eu mai luam un rând de haine, pe care le ascundeam în prundiș. La vreo două săptămâni, poștașul nostru i-a adus mamei ediția cu povestea mea și 27 de lei, contravaloarea poveștii. Tatăl meu a purtat revista peste tot, până ce s-a făcut ferfeniță. Toții copiii școlii au trimis atunci poveștile lor, însă doar ale mele erau publicate.

3. Vă propun să trecem de la scris la citit, vorbiți-mi despre prima poveste citită și impactul provocat de lectura ei.

Ion Creangă este în viziunea mea cel mai mare povestitor al lumii, iar “Harap Alb” cel mai frumos basm. Dacă povestea lui Harap Alb ar fi tradusă în toate limbile pământului, la întrebarea pusă copiilor de învățătoare “Ce vreți să vă faceți când veți fi mari?”, toți copii ar răspunde: „Harap Alb, doamnă învățătoare, Harap Alb”.

4. Ce citiți cu plăcere?

Cărțile adevărate. Doamne, și sunt atât de multe, că niciodată nu te poți sătura. Dacă Dumnezeu mă va primii la el atunci când mă voi duce, o să îl rog să îmi lase muza și să îmi permită să termin de citit capodoperele lumii.

5. Care sunt cele cinci cărți preferate și de ce? Cine sunt autorii preferați?

E o întrebare nedreaptă pentru titanii literaturii mondiale. Cifra ar trebui să fie mult mai mare, ca să se regăsească toți fiii lui Homer, până la cel mai tânăr dintre postmoderniștii de astăzi. Pomenilcul lor l-ar putea termina doar un preot bine hrănit în șapte zile. Însă ca să răspund, cred că “Idiotul” lui Dostoevski nu poate fi egalat. Aduce cu o a cincea evanghelie, ca de fapt și opera lui Tolstoi. Cândva a existat un Cretan, Nikos Kazantzakis, care a reușit să îl creeze pe veșnicul Zorba Grecul, înaripat cinematografic de un monstru sacru al ecranului, Anthony Quinn. Unde e Zorba, e viață, dincolo pândește moartea. Umberto Eco a scris multe cărți, dar una ca “Numele Trandafirului” se scrie o dată la 300 de ani. Că bine spunea autorul:“…O poveste despre cărți, nu despre mizeriile lumii, care produce plăcere și mângâie sufletul”.

6. Descrieți-vă biroul.

Biroul? L-am primit cadou de la fiica mea pe vremea când era studentă și nu își putea permite să îmi facă un cadou. Știți, e mai mult patul lui Procust decât birou. Aici eu mă chinuiesc, iar uneori urlu ca o fiară, sau, cum a răspuns mama la întrebarea unui reporter: “Ia, cum m-am scremut eu să îl fac, așa se screme și el acum să facă d-ălea, cum le spune, cărți.”

7. Care este povestea din spatele celei mai recente cărți?

Cea mai recentă dintre lucrările mele poartă numele “Tainele Cununiei” și reprezintă, zic eu, o savuroasă satiră la adresa celor care mistifică conceptul biblic de Sfântă Taină a Cununiei. Ideea mi-a fost oferită chiar de propria-mi fiică. Am putea spune că ea a trăit o parte din aceste peripeții pline de umor, în multe momente un umor negru.

8. La ce lucrați acum?

Tocmai am început să scriu la capitolul doi din viitorul roman, pe care intenționez să-l semnez “Curier pentru Edessa”. Pe întinsul Siriei, în cetatea Edessei, Iisus a făcut una dintre cele mai spectaculoase minuni. O întreagă cetate cu o populație de peste cincisprezece mii de arabi s-a convertit de bună voie la creștinism într-o singură zi, din clipa în care un ucenic al Domnului l-a vindecat pe Abgar, regele Edessei, de boala de care pătimea de multă vreme, ca și pe toți supușii săi suferinzi din cetate. A fost cea mai mare și mai rapidă convertire a unei cetăți arabe de la islamism la creștinism.

9. Care este cea mai mare bucurie a scrisului?

Cea mai mare bucurie a scrisului este scrisul. Latinii spuneau: “Amicus certus, in re incerta cernitur”, adică prieteni buni la vremuri nesigure. Iată bucuria scrisului.