De câte ori mă întorc în Țara Loviștei o nespusă bucurie îmi inundă inima. Natura copleșitoare îmi taie de fiecare dată răsuflarea. După ce-mi curăț plămânii cu aerul tare al Loviștei și-mi scald privirea în chipul ei, o tristețe fără de margini îmi scutură sufletul.
Oare strămoșii pot fi ei mândri de noi cei de astăzi? De fiecare dată, socoteala îmi dă cu minus.
Fragment din nuvela Întoarcerea, volumul Irecuperabilii
– Bun lucru, oameni buni, şi să-l mâncaţi sănătoşi, răsună clar dinspre drum o voce de femeie dârză.
Ne îndreptăm privirile cu toţii în direcţia de unde a venit glasul. E Mia lui Floricu, cum îi spun sătenii, şi ea tot colegă cu noi, acum o văduvă lipsită de noroc, cu o liotă de copii pe cap. Bărbatul ei s-a prăpădit în pădure. A căzut un brad peste el, lăsând-o să hrănească ea gurile flămânde.
O invit în curte. Mă refuză politicos, rămânând lipită de ulucile gardului. E înaltă ca o trestie. Ar invidia-o chiar şi un manechin. În pofida a patru decenii de viaţă şi a multor necazuri care au trecut peste ea, Mia lu’ Floricu e frumoasă. Ne aruncă o privire demnă, peste gard, din ochii ei umbroşi, negri, cu gene lungi. Mă tot întreb cum or fi reuşind femeile de la munte să-şi păstreze tinereţile, în curgerea nemiloasă a anilor, pe calapodul nesfârşit al timpului. Bucuros de întâlnire îi întind mâna peste gard. Îi simt palma mică şi aspră, de mulţimea bătăturilor, strângând-o pe a mea bărbăteşte. O întreb ca atunci când eram copii.
– Ce mai faci, Mio?
– Ia, şi bune şi rele! De care ne dă Dumnezeu, săracu’!… şopteşte munteanca cu tristeţe.
Gându-i zboară undeva departe, probabil în vâltoarea necazurilor ei care par să se înmulţească o dată cu trecerea timpului. Deodată, devine serioasă. Mă străpunge cu o privire căreia nu-i pot rezista. Strânge vârful ulucilor în mâinile-i mici şi iuţi, de parcă ar vrea ca durerea ei să treacă-n lemnul lor.
– Dom’ Mişu, izbucneşte ţăranca, da’ dom’ Vlăduţ nu mă mai cunoaşte? C-aş avea o vorbă cu dumisale.
O privesc jenat. Mă deranjează că-mi spune dom’ Mişu. Îmi cere ajutor şi trebuie să i-l dau.
– Vlăduţ! Vlăduţ!, îl chem eu ca pe copil.
Mă ascultă, venind la gard. O salută pe Mia între două înghiţituri de şoric. Tăcem. Curând însă femeia îşi spune păsul.
– Dom’ Vlăduţ… Am păţit un necaz…
Caut să plec, dar Mia nu mă lasă. Vrea să aud şi eu. Mă supun, ce să fac. Vlăduţ nu poate vorbi. Are gura plină. Mestecă de zor, ca o rumegătoare. Dar ascultă.
– Acu’ doi ani, şuieră femeia oftând din adâncul sufletului, m-a lăsat Nise grea. S-a jurat cu cerul şi pământul c-a venit la mine numai să m-ajute să-mbrac şi să hrănesc copiii. Dumitale nu ştii, dom’ Vlăduţ, ce înseamnă încă două braţe de muncă pentru atâţia plozi. Am fost o proastă c-am crezut. După o vreme, l-am primit şi-n pat. Acum nu-şi mai recunoaşte copilul, de parcă nu mi-ar ajunge câţi am.
– Constituţia, soro, statuează la articolul douăzeci şi trei, alineatul doi, cum că “Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi ale copilului”, precizează Vlăduţ, lingându-se pe degete.
– Aşa ziceam, păcatele mele şi eu! Să-mi dea Nise pensia copilului, că e mai mult de un an, de cân’ îl hărănesc singură. Şi sunt săracă, dom’ Vlăduţ!
– Dacă vorbeşti tu, nu mai pot să vorbesc eu, Mio! Taci, ascultă-mă şi-nvaţă! se oţărî el la munteancă, încercând s-o pună la punct. Continuă. După Dogaru, funcţia economică a familiei îşi găseşte expresia în comunitatea de bunuri şi în obligaţia legală de întreţinere, care impune celor ce le incumbă o sarcină grea şi dificilă…
Avocatul face o pauză strategică, pentru a putea urmări efectul vorbelor ce le spusese. Zâmbesc în colţul gurii. Mia încearcă zadarnic să pătrundă rostul cuvintelor. Mulţumit de sine, Vlăduţ continuă:
– Situaţia precară, nevoia de a trăi a creditorului, este însă mai presus decât dificultatea şi greutatea sarcinii debitorului.
– Nu-i adevărat, dom’ Vlăduţ! îl întrerupe iritată ţăranca. Aici greşiţi! Ştie şi dom’ doctor Răbescu că Nise nu e debil mintal. N-are nimic. E sănătos tun. Atâta, că nu vrea să-mi deie banii.
Omul legii se opreşte brusc, înroşindu-se de mânie.
– Spune, femeie, strigă Vlăduţ supărat, m-ai chemat să te învăţ ce să faci sau ţi-ai propus să te cerţi cu mine?
– Te-aş ruga să nu te superi, dom’ Vlăduţ! îndulceşte Mia glasul. Dumneata eşti om luminat! Am zis că poate mă înveţi şi pe mine ce să fac. Că sunt femeie proastă şi fără stare.
– Bine, fie, dar să nu mă mai întrerupi, spuse pe un ton mustrător fostul nostru coleg de şcoală. Trebuie să ştii că în cazul în care întreţinerea nu se realizează în modul cel mai firesc, creditorul apelează la justiţie. Instanţa poate dispune ca obligaţia de întreţinere să se execute fie în natură, fie în bunuri, sub forma unei pensii.
– Păi, aşa i-am zis şi eu, dom’ Vlăduţ! sare femeia cu gura. Nise, ai casa ta, singur, şi-un ciopor de două sute de oi? Ai! Strângi tu banii la ciorap? Treaba ta de om de nimic! Da’ dă-i, mă, şi copilului tău o coajă de brânză sau nişte telemea. Taie o oaie şi dă-ne şi nouă. Tu nu vezi că noi n-avem? Ce crezi, dom’ Vlăduţ? Nici nu m-a luat în seamă… Atunci m-am supărat rău. Neisprăvitule! i-am zis. În pat ţi-a trebuit? Da’ să creşti şi tu un pui de om, nu? Ticălosule!…
Mă uit când la Mia lui Floricu, când la Vlăduţ care se înroşeşte din nou, umflându-şi gâtul ca o cobră iritată, pregătită de atac. Nu ştiu ce să fac. Îmi este milă de femeia care-şi descarcă sufletul. Îmi pare rău şi pentru nervii avocatului, cu care munteanca se joacă fără voia ei. Caut salvarea şi o găsesc ducându-mă după şoric. Le împart generos la amândoi. Mia mă refuză din nou. Vlăduţ rupe cu dinţii o bucăţică, molfăind-o cu plăcere. Parcă nu mai este atât de nervos. Văduva aşteaptă răbdătoare. Şoriciul face minuni. Omul legii reia calm discuţia, fără să o mai certe pe boişoreancă.
– Chiar şi în codul roman există generalităţi privind întreţinerea moştenitorilor. E relevant însă faptul că şi concubina are dreptul la pensie, dacă ea face dovada culpei bărbatului, demonstrând faptul că acesta a întrebuinţat manopere delozive, pentru a o determina pe femeie să trăiască cu el în concubinaj, fără ca femeia să fie în culpă.
Din când în când avocatul se întrerupe, pentru o altă bucăţică de şoric, pe care o roade cu poftă. Apoi îşi reia cu şi mai multă forţă pledoaria sa. Mia se chinuie să pătrundă tainele vorbelor spuse cu atâta uşurinţă de încrâncenatul Vlăduţ şi pe care ea nu le poate pricepe deloc. Bănuieşte, totuşi, că undeva în vârtejul învăţăturii lui stă scăparea ei. Dar cum să se agaţe de aceasta, fără să-l supere pe jurist?! Acum, bărbatul vorbeşte din nou, pledând magistral despre obligaţia legală de întreţinere şi concubinaj. E atât de mândru şi de prins de pompoasa sa oratorie, că nu reuşeşte să vadă neputinţa muntencei de a-l înţelege. Şi nici cum sensul cuvintelor spuse de el cu atâta patos trece nedezlegat prin mintea încurcată şi pe chipul împietrit de atâta neputinţă al ţărăncii.
Într-o vreme, pierd şi eu logica cuvintelor lui Vlăduţ, care plouă fără oprire cu termeni şi expresii de specialitate, alineate din legi şi paragrafe din codul penal. Ca într-un vis urât, îl aud vorbind despre “obligaţia legală de întreţinere care este insesizabilă, incesibilă, nu poate fi opusă pe cale de compensaţie, nu operează transmisiunea succesorală din cauză de moarte, şi, în principiu, este reciprocă, fără a fi solidară, iar ce s-a prestat nu este supus repetiţiunii”.
Ca să-l pot opri, îi întind avocatului o bucată mare de şoric. Pentru un timp reuşesc să-l aduc la tăcere. Lângă gard, Mia lui Floricu, ameţită bine de cap şi cocoşată de legi, se precipită. Ar vrea să plece, dar ceva neînţeles o ţine pe loc, cu mâinile încă strângând ulucile gardului îmbătrânit de vreme. Ai mei aproape au terminat cu tăiatul porcului. Vlăduţ se munceşte să ronţăie din bucata mare de şoric pe care i-am adus-o. Pacea şi liniştea par să pună stăpânire pe ograda tatălui meu, când pe neaşteptate Mia lu’ Floricu întreabă cu o voce domoală dar hotărâtă pe omul legii.
– Dom’ Vlăduţ, da’ tălică ce mă înveţi să fac?
Surprins de întrebarea femeii, avocatul dă ochii peste cap, alunecând moale în zăpadă. Mă grăbesc să-i sar în ajutor. Din gura rămasă întredeschisă îi scot la repezeală bucăţi mai mari sau mai mici de şoric. Mă liniştesc. Omul respiră normal. Îl frec cu puţină zăpadă pe faţă şi aştept să-şi revină. De dincolo de gard, munteanca priveşte calmă întreaga scenă, fără să scoată un singur cuvânt. Nu pare impresionată de faptul că omul legii şi-a pierdut cunoştinţa.
Deodată însă ia o hotărâre. Se îndreaptă spre poartă, intrând în ograda noastră.
– Oameni buni, nu e de glumit! Aduceţi repede[…]
