Prozatorul care începe o nouă carte are stringentă nevoie de un timp dedicat cercetării locului și intrigii personajelor sale. L-am întrebat pe un scriitor pensionar când i-a fost mai bine: înainte de ‘89 sau după. Mi-a răspuns fără să clipească. Dacă reușeai să fentezi cenzura comunistă, era boierie curată. Făceai o cerere la împărăție, prin care arătai tovarășilor cenzori intenția ta. În câteva zile primeai mașină cu șofer, cazare și masă la hotel și ceva bani de buzunar. Două, trei luni să tot faci cercetare la locul faptei. Apoi te apucai de scris, îți construiai frumușel romanul și, de treceai și de-a doua cenzură, era trai pe vătrai. Cartea se edita pe banii statului între 25,000 și 100,000 de exemplare, care împânzeau librăriile scumpei noastre patrii. Primeai bani frumoși și cadou 100 de exemplare gratuite. După ’89, prozatorul a fost aruncat în stradă în fundul gol. Unii au avut puterea să se ridice și s-o ia de la capăt, punându-și cenușă în cap. Alții au sucombat, scriitoricește vorbind.

Eu am avut noroc. Nu am scris nimic înainte de ’89, cenzura dispăruse, iar, acum, poziția de jurnalist într-o televiziune mă avantaja: nu mă sărea niciun eveniment și nu-mi scăpa nicio știre. Eram martor ocular, cum s-ar spune, la o tranziție-netranzitorie. Mereu îmi spuneam, hai că de la anul se duce naiba tranziția asta. Însă clasei politice, cu sloganul ei, la vremuri noi tot noi, începuse să-i placă tranziția. Uite așa, politicienii au distrus mai întâi școala și specialiștii, apoi industria cu întreaga economie. Guvernele ce s-au perindat au făcut ce știau ele mai bine, adică nimic. După zece ani de rutină jurnalistică, aveam la dispoziție toate ingredientele necesare pentru a construi trainic și durabil Orașul ultimei eclipse.

Auzi, măi, scârța–scârța pe hârtie, mă apostrofează marele critic, cât crezi că o să mai dureze orașul tău? Cum spunea Picasso, opera care nu trăiește prezentul, nu merită. I-am răspuns cu un zâmbet calp, rânjind din balconul Orașului ultimei eclipse. Orașul meu s-a născut odată cu corupția la cel mai înalt nivel și va pieri odată cu ea.

Pe chipul crispat al marelui critic se așternuse deja o tăcere de o mie de ani.