Aproape că nu există pământean care să rateze deschiderea jocurilor olimpice, oriunde s-ar desfășura ele. M-am numărat în mulțimea nesfârșită a telespectatorilor care au urmărit pe 4 februarie 2022 ceremonia de defilare a delegațiilor prezente la Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing. Între personalitățile aflate în tribuna oficială era chiar Vladimir Putin, președintele Rusiei, despre care se spune că ar pregăti de ceva timp o invazie militară în Ucraina. Datorită unui scandal de dopaj, sportivii ruși concurează în calitate de reprezentanți ai Comitetului Olimpic Rus, sub acronimul „ROC”.

Unul dintre momentele tari ale ceremoniei de deschidere a fost cu siguranță defilarea sportivilor ucraineni prin fața tribunei oficiale, unde se afla și președintele rus, imaginea devenind virală pe rețelele de socializare. Vladimir Putin a ațipit subit, părând a tresări doar când sportivii ucraineni trecuseră deja. Imaginea cu Putin picotind în tribună părea atât de reală și credibilă, că De Niro sau Al Pacino ar fi crăpat de invidie pentru impresia artistică al numărului de actorie, pentru care nu a fost nevoie să se mai tragă o dublă. Iată întrebarea care stăruie în mintea oricui. De ce să fi ales cunoscutul politician să ațipească. Cumva să-și arate disprețul pentru sportivii care defilau sub drapel ucrainean. Sau, mai știi, îl „doborâse” oboseala întâlnirilor protocolare. Ori la mijloc să fi fost o noapte albă.

Cum ar fi fost dacă președintele rus ar fi aplaudat frenetic, în picioare. Ar fi motivat că îi aplaudă pe „frații” ucraineni. La experiența sa în materie de diplomație politică ar fi fost un fleac să-și explice gestul de „bucurie” și aplauzele sale.

Putin înoată în apă înghețată, se joacă cu puii de tigru, dar și cu nervii semenilor, provocând frisoane oponenților și conducătorilor de state cam de peste tot. E un vânător iscusit, un hocheist desăvârșit, dar și un atlet în formă în lupta corp la corp. Călărește urși și ignoră delegația Ucrainei prezentă la Olimpiada de Iarnă de la Beijing.

Mai nou se distrează cu Macron în jocul pisicii cu șoarecele. Am văzut adeseori în curtea părinților din Loviștea natală cum pisica vâna câte un șoricel. Înainte de a-l sacrifica, îl lovea în joacă cu lăbuța până ce îl amețea. Apoi îl lăsa să își revină. Șoriceul voia s-o zbughească. Hoțomana îl prindea iarăși, amețindu-l din nou. În cele din urmă, plictisită, pisica îi dădea lovitura de grație, sfâșiindu-l în gheare.

Întrevederea celor doi mi-a amintit de gluma care circula pe vremea dictatorului Ceaușescu. Priponise în trei cuști trei șoricei cu care se întâlnea o dată pe lună. Să afle cum o duc. Șoricelul țăran îi raporta că primește ceva hrană și apă, dar că ar putea să fie ceva mai bine. Șoricelul muncitor așișderea. Ceaușescu ajungea în cele din urmă la cușca șoricelului intelectual. Ei, cum să fie, îți dă să mănânci. Da, tovarășe președinte. Să bei. Da. Atunci de ce ești așa jigărit. Mie, de fiecare dată, îmi arată pisica. Cred că lui Macron i s-a arătat nu pisica, ci ursul.

Am întâlnit în viața mea un singur rus autentic, însă unul formidabil: celebrul poet și regizor de film Evgheni Evtușenko. L-am cunoscut la Festivalul Internațional Zile și nopți de literatură de la Neptun, desfășurat între 6-11 iunie 2007 și organizat de U.S.R. Personalitatea sa artistică și lirică, avidă de viață, cu o percepție acută a cotidianului postbelic submina orice ortodoxie politică. Regretatul poet a scris literatură cu multă dăruire și originalitate. Îl consider ultimul mare poet al Rusiei, deși mama Rusie nu duce lipsă de poeți valoroși.

Mă tot întreb dacă poetul Evgheni, în calitatea sa de regizor de film („Funeraliile lui Stalin”), ar fi propus un Oscar pentru țar, grație aparițiilor sale artistice, mai ales simularea ațipitului la Beijing. Dar, ca poet, oare, ce i-ar fi spus celebrul Evtușenko lui Putin?

Trăiesc într-o țară numită CUMVA,
Unde-ciudat-strada Kafka pare-a nu exista,
Unde este citit cumva Gogol, dar cumva și alți tipi cu har și cu haz
Și unde oamenii cumva se iubesc, dar cumva sunt și cam fără obraz.
„E-adevărat că în țara asta, CUMVA, toți se fac criță?”
Mai sunt și din cei care cumva nu beau, nici cumva o linguriță.
„Ce neam de oameni sunt toți acești CUMVANI, nu puțini?”
Păi, cumva, chiar drăguți, însă unii cumva și hoți, cumva și-asasini.
În principiu, cumva primitori, cumva demni-nimeni n-a putut să-i îndoaie,
Și toți luptă cumva pentru pace, dar se trezesc cumva și-n războaie.
În atâtea bucătării, Cecenia cumva mereu reînvie
Și dezlănțuie măceluri, ca-ntre dușmani cumva pe vecie,
Cu fiare de călcat, cu cuțite de bucătărie.
Acest CUMVA al nostru e peste tot, ca o aiureală diurnă.
La tribunale, unde cumva după dreptate se scurmă.
Și-n Parlament, unde cumva gândesc și cei de pe urmă.
O CUMVANĂ mi-a mărturisit taina ei cam ciudată:
„Știi, m-ai cucerit cumva pe veci dintr-o dată.
Te citesc și simt că mă topesc cumva toată...”
Aș vrea să apar în fața lui Dumnezeu
Așa cum sunt - nu cumva, cum aș vrea să fiu eu.
Dar n-o s-ajung cumva un om fericit,
Un om cumva de viață dăruit
Ori cumva liber la nesfârșit.