A pătrunde în intimitatea operei unui scriitor e un lucru destul de dificil, în sensul că trebuie, neapărat, să-i cunoşti foarte bine felul de a fi şi de a gândi, dar mai cu seamă, matricea “ab ovo”.

Se ştie, evident, că locul naşterii ţi se imprimă precum calcarul ce urcă, lichid, în arborii ce cresc pe albele stânci ale munţilor, ori ca mierea ce se furişează din ţărână în flori, lascivă, tandră şi feminină, deopotrivă. Apoi, mai este încă un lucru tot aşa de important, de care trebuie, implicit, să ţii  seama atunci când abordezi opera unui scriitor, şi anume dacă autorul cunoaşte în profunzime frământările sufleteşti ale personajelor sale, conflictele sociale, atmosfera epocii respective etc., etc.

Citind cu atenţie povestirile şi nuvelele de faţă, am observat că, într-adevăr, avem de a face cu un condeier ce se înscrie pe traiectoria prozatorilor ardeleni (Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu), în sensul că Mihăiţă Mihai-Lovişte a avut “curajul” de a aborda problema ţărănească, tocmai acum, când librăriile sunt sufocate de traduceri, îndeosebi din sectorul “romanul de dragoste”, încât “tentativa” sa presupune mult curaj.

Curajul acesta însă vine din conştiinţa autorului că descinde dintr-o lume ce nu trebuie dată niciodată uitării: lumea “obidiţilor şi a ofensaţilor gliei”, cum spunea Sadoveanu; că el şi neamul său de ţărani sunt la fel de “bătrâni” ca şi Ţara Loviştei, cu munţii, cu cetinile şi izvoarele ei amirosind a guri de rai şi-a bujor de munte: “Peste satul adormit, lumina zorilor se revarsă blândă, alungând bezna rece a nopţii şi duhurile rele. Umbra întunericului mai zăboveşte prin frunzişul din limba de pădure de pe Valea Strâmbului. Piere însă odată cu primele raze de soare”.

Autorul cunoaşte excelent mentalitatea ţăranilor de la munte. Om aspru şi visător în acelaşi timp, bătut de vânturi amare, biciuit de ploi oţelite, luminat de oglinzile verzi ale cetinilor, mocanul e, totuşi, un om simplu, de o blândeţe divină, care doar acolo, sub zarea munţilor împăraţi, se simte cu adevărat liber, putând să stea oricând la sfat cu Bunul Dumnezeu.

Scos din acest “spaţiu” clădit pe linişti astrale, el este tulburat în echilibrul său interior şi nu înţelege nicicum ruperea acelor draperii de lumină prin care se văd păsările cerului şi stelele, toate, aşa cum nu înţelege spargerea acelor oglinzi interioare în care îl vedem pe Dumnezeu odihnindu-se-n zori, în ierburi mlădii, printre boabe de rouă.

Astfel, Teodora (din povestirea omonimă) porneşte spre oraş, la “procest”, ca înspre o înrăită Sodomă, ori spre un însângerat abator unde urmează a fi sacrificaţi toţi ţăranii planetei.

Femeia se desprinde de Loviştea ca de propria-i viaţă! O face cu spaimă, de parcă nu s-ar mai întoarce niciodată acolo. Ea nu are încredere în lumea oraşului, rapace, mercantilă, inumană, însă e nevoită să o traverseze într-o zi toridă, de vară zăludă.

Femeia ştia că “grangurii” îi vor toca şi ultimii bănuţi agonisiţi atât de greu, acolo, în munţi. Singurătatea ei, spaima şi sila de nervii întinşi la maximum, ai orăşenilor, o apropie şi mai mult de Dumnezeu şi de Loviştea. Cu toate că necinstea a urcat şi-n sufletul unor ţărani lăcomind la pământul altora, Teodora simte că doar acolo, în umbra munţilor, e sălaşul îngerilor şi al lui Dumnezeu, iar ea poate să trăiască pe mai departe pe aceleaşi coordonate ale curăţeniei sufleteşti.

Este însă ceva amar în adâncul sufletului ei. E o demnitate în toată zbaterea ei de o zi, încât cititorul rămâne profund impresionat.

Seara se lasă lină şi binefăcătoare peste sufletul biciuit de nelinişti, mângâind-o: “Soarele a asfinţit de mult. Liniştea domneşte peste sat. Se aude doar susurul văii Boişoarei, fir de arnici verzui, abia despărţind pajiştile încărcate cu flori, călătorind cu puţinele-i ape prin chei, aici mai largi, aici mai înguste, şi grăbind către fluviile, mările şi oceanele lumii.”

Mihăiţă Mihai-Lovişte e un bun psiholog, ştie să penetreze interiorul personajelor sale şi să pună în evidenţă nu numai sensibilitatea acestora, dar şi demnitatea şi curajul de a-şi susţine opiniile în faţa legiuitorului, care, adeseori, este prezentat ca un personaj grobian (vezi povestea “Întoarcerea”).

Evident că legea e lege şi ea trebuie respectată. Ce e însă de făcut atunci când omul simplu, coborând de sub cetini şi din umbra lui Dumnezeu, constată că dreptatea e într-adevăr, o haină scumpă, strălucitoare, purtată însă de cei puternici?!

El, ţăranul, ce-ar face în această conjunctură?! Greu de răspuns! Se reazemă, poate, doar pe Dumnezeu!

Mihăiţă Mihai-Lovişte se contopeşte cu durerea ţăranilor din care se trage, răbufneşte, uneori, cu obidă, se încrâncenează împotriva “pantofilor cu scârţ!” şi se retrage apoi sub ninsorile mari ale Loviştei, lăsându-se acoperit de blândeţea şi de curăţenia acestora: “Loviştea e îmbrăcată în straiele ei de iarnă. Aproape de poalele Clăbucetului licăreşte un jar rece. Soarele imens şi îngheţat dă să apună după creasta căruntă a muntelui. Văzduhul pare un amestec sângeriu, cu aramă coclită şi reflexe cărămizii, ce înghite şuviţele viorii, de lumină, prelinse în depărtări peste munţii Lotrului şi masivul Cozia, înfăşuraţi în falduri şi marame ruginii, viorii, violete…”

Se observă, desigur, că autorul acestei cărţi are structură poetică, încât putem spune (fără să greşim) că fiecare nuvelă este un adevărat poem în proză despre frumuseţea morală a ţăranului de la munte, simplu şi curat ca aerul tare al înălţimilor, ca şopotul izvoarelor ori clipocitul stelelor mari, de noiembrie, peste o ţară străveche, românească – Ţara Loviştei.

Surpatele, 01 martie 1999

George V.