Criticul literar Constantin Zărnescu spunea, comentând volumele O cruce prea grea și Identități furate, că există în lectura celor două volume o densitate a faptelor relatate, cu personaje adânc credibile prin suportul real al avatarurilor și umilințelor în prizonieratul sovietic al tătucului Stalin; un prizonierat ce nu mai avea nimic clasic (ocrotire, izolare, decență, demnitate umană) și care nu ținea de ispășirea creștină, ci de haosul unei dictaturi de nesfârșită spaimă, teroare și moarte.

Deși pare o poveste de pe alte tărâmuri, ideologia comunistă sovietică a acelor ani a trimis țările din Răsăritul Europei, ca și tot ce a atins, într-un stadiu înapoiat al civilizației umane cu cel puțin o sută de ani.

Iată că de atunci s-au scurs șaptezeci și cinci de ani. Să fi uitat generațiile de azi ce au pățit părinții și bunicii lor? Greu de spus, dacă cercetezi criza care sfâșie Belarus astăzi. Istoria se repetă, atunci când o uiți sau o ascunzi sub preș. Si totuși, un ajutor nesperat vine de unde nu te aștepți, chiar de la Mama Rusie. Cel din urmă lider sovietic Mihail Gorbaciov se declară solidar cu poporul belarus, contestând vehement regimul Lukașenko și arestările în masă din rândurile contestatarilor pașnici pe străzile din Minsk. „Respect Republica Belarus și iubesc poporul belarus” o spune cu frenezie Gorbi din înălțimea celor optzeci și nouă de ani.

Să nu priceapă Lukașenko și camarila sa chiar nimic din ce spune experimentatul Gorbaciov? Să nu-i fi spus nimeni că absolut toate dictaturile de pe pământ au fost doar niște castele de nisip, iar dictatorii au sfârșit, ca toți dictatorii, în coșul de gunoi al istoriei?

O tempora, o mores! spunea Cicero în urmă cu două mii de ani, deplângând decăderea morală și corupția la nivel înalt a semenilor săi.

Deja a început să-mi fie „milă” de „bietul” Lukașenko.