Privesc cu nesaț Țara Loviștei. Mă privește și ea, așa cum stă întinsă sub picioarele mele: pământ vălurit, verde catifelat, cu marginile alcătuite din versanții prăpăstioși ai munților, brăzdați de drumuri străvechi, strecurându-se în afară prin trecători înguste, încremenite într-o nemișcare parcă eternă.

Se știe, spune poetul, că locul nașterii se imprimă precum calcarul ce urcă lichid în arborii ce cresc pe albele stânci, ori ca mierea ce se furișează din țărână în flori, lascivă, tandră și feminină deopotrivă. Lovișteanul, om aspru și visător în același timp, bătut de vânturi amare, biciuit de ploi oțelite, luminat de oglinzile verzi ale cetinilor, e un om simplu și bun, care doar sub zarea munților se simte cu adevărat liber.

Dar eu și generația mea, ce ne-am adunat astăzi ca fii ai satului, răspunzând chemării ei, mai semănăm cu străbunii noștri? Greu de spus, după ce ne-am dezrădăcinat și am plecat de pe culmile împădurite ale munților din piatră, în munții din beton și asfalt ai orașelor, devenind lovișteni corciți. Unii dintre noi am intrat cu topoarele în secularii săi codrii, nimicindu-i, sau, mai rău, am devenit politicieni veroși.

Țara Loviștei ne recunoaște însă pe toți ca fii ai săi și nu face diferențe între cei ajunși medici, profesori universitari, cercetători, ofițeri, ori constructori, zidari sau zilieri. Aici, la sânul ei, suntem egali, bine primiți la o mămăliguță caldă cu brânză de burduf și un pahar de țuică tare din Loviște. Privesc din nou spre vechea mea vatră strămoșească cu sentimentul că o văd întâia oară. Mă cufund în vraja ei, lăsându-mă purtat în nesfârșita gamă a culorilor și miresmelor, ce mă amețesc atât de plăcut!

Dar roiul clipelor zboară în gândurile mele, amintindu-mi că Țara Loviștei va rămâne în inima mea mereu și mereu, Paradisul pierdut.