Din dragoste părintească, îi spuneam unicei mele fiice povești, uneori în versuri. O legănau și o adormeau. Puteam să-i dau orice să mănânce, dar numai cu aromă de poveste. Am crescut-o cu povești, continuând în liceu și la universitate.
Astăzi, după ce și-a luat doctoratul în informatică, mă sună de la mii și mii de kilometri dintr-o țară străină, cerând impetuos să-i recit din Coșbuc Puntea lui Rumi, Iarna pe uliță și Toți sfinții sau Balada Popii din Rudeni a lui Topârceanu, versuri din Nichita [Stănescu] sau Shakespeare.
În timp ce COVID-19 continuă să facă ravagii pe mapamond, îngrădindu-ne libertatea, grație conferințelor prin telefon, poveștile rămân nemuritoare, amintindu-ne să zâmbim. Așa că vreau să împart aceste zâmbete lirice și cu voi.